Dependența este destinul nostru

Etimologic adicția vine din latinescul ”addictus„ care se referă la un obicei vechi prin care un individ era dat în sclavie, era atribuit altei persoane. O astfel de persoană nu avea putere de decizie, la fel ca în Mitul lui Addictus, când stapânul lui l-a eliberat el a continuat să poarte lanțurile pentru că erau parte din identitatea lui. Termenul francez de ”addiction„ face referire directă la ”toxicomanie„, la dorința individului de aș face rău. Astăzi adicția este înțeleasă ca dependență, dar dacă am combina cei doi termeni cred că am obține o definiție mult mai corectă a adicției ca.

”Sclavul unei singure soluții pentru a scapa de durerea mentală„

Individul este sclavul obiectului sau (fie alimente, alcool, sau celelalte dependențe). Obiectul adicției este investit cu calități benefice, chiar dragoste, este definit ca obiect al plăcerii care este folosit  pentru a  atenua stările afective percepute altfel ca intolerabile. La inceput adicția oferă chiar un sens vietii.

Când conflictul intern sau extern depășește capacitatea noastră de rezolvare a problemelor, cu toți avem tendința să mâncăm, să bem, să fumăm mai mult decât de obicei, în căutarea unei stări de confort provizorie. Aceast comportament nu devine o problemă decât atunci când devine singura soluție de rezolvare a conflictului. O frază care mi-a atras atenția la o prietenă a fost:

” Uneori nici nu știu dacă sunt tristă sau furioasă, atunci când mănânc„

M-am gândit imediat la sentimentele secundare (racket) și la alexitime, incapacitatea de a recunoaște și manifesta sentimentele. Am rugat-o să facă un exercițiu care nu de mult mă ajutase să înțeleg cum se trăiau la mine în casă sentimentele primare (teama, furia, tristeța și bucuria) și am înțeles atunci că decâte ori manifesta furie sau tristețe în copilărie, mama ei îi oferea un bicuite spre alinare. Astfel că sentimenul secundar de foame acoperea un sentiment primar ce nu îi era permis în copilărie.

Așa că mă întreb este cumva scopul comportamentului adictiv, debarasarea de sentimente? Invățăm acest comportament în intenția de a face suportabile dificultățile vieții? Este acesta modul de a vindeca o rană narcisică?

Chiar dacă persoana dependentă se poate simți sclava obiectului ei, scopul este de aș oferi o stare de bine și poate fi percepută ca ceea ce îi dă sens vieții. Cred că primul obiectiv în tratarea dependenței este debarasarea de sentimentele secundare (ca culpabilitate, anxietate, suferință, rușine și chiar sentimenul de plăcere) care sunt trăite inconștient în locul sentimentelor primare ce au fost interzise.

Puterea adicției crește cu fiecare Amintire Confirmatoare, ea fiind un răspuns la o suferință pshică din trecut. O soluție magică găsită de copil pentru a se proteja. Astfel că obiectivele ar trebui să fie mai mult de natură psihologică, de ai oferii o modalitate de a face față absenței sau durerii mentale pentru a-și alina lipsa permisiunilor din prima parte a copilăriei.

Cum niciun element sau obiect aparținând lumii reale nu poate repara neajunsurile lumii intrapsihice, comportamentul adictiv capătă inevitabil o dimensiune compulsivă. Substitutele adictive vor fi întodeauna acolo pentru a compensa funcțiile materne absente și mesajul scenarial devine:

” Nu mă veți mai putea abandona pentru că acum eu va controlez„

Dependența este un element intrinsec al condiției umane. Începem prin dependența de universul matern, continuăm să fim prinși de o serie de dependențe afective, sociale, financiare și suntem cu toții dependenți de standardele socio-culturale ale cadrului nostru de referință

”Dependența este destinul nostru, ca și lupta neîntreruptă și inumană pe care o ducem înpotriva ei, pentru a încerca să scăpăm„