Trasează-ți limitele ca să cunoști libertatea

G. Liiceanu, (1994) aseamănă libertatea cu zborul, care nu ar fi posibil în absența gravitației, astfel, „libertatea nu are sens decât în condițiile existenței unei limite”, pentru autor drumul  care deschide către libertate începe cu „a fi” dar mai ales cu „ a fi conștient de faptul că ești finit”, că tu ca persoană ai anumite limite fizice, psihice și sociale de care este important să ți cont pentru a fi liber. Ideea că ne naștem liberi este combătută de autor, noi nu alegem când să ne naștem, unde sau cine să ne fie părinții, nu alegem cultura, societatea și nici măcar să ne naștem oameni. Acesta fiind paradoxul libertății „ libertatea vine laolaltă cu limitele care o fac cu putință”.

În psihologie limitele reprezintă granițele invizibile care ne asigură individualitatea „ceva există în măsura în care are hotare”, astfel putem afirma că apariția limitelor echivalează cu actul de naștere a personalității. Când suntem mici „ceilalți” ne construiesc granițele, fie direct sau indirect, după un tipar socio-cultural acceptat sau după propriile nevoi; dar asta nu te face să fi tu, să fi liber, ci ești doar un model aprobat, ești premisa a ceea ce ai putea fi dacă ai hotărâ să îți definești granițele. Dacă acceptăm că limita este cea care conferă identitate individului, atunci noi ne definim prin felul în care reușim să punem limite.

Există trei tipuri diferite și clar conturate de a pune limite, conform B. Schaeffer (2009):

  1. Persoanele cu limite rigide,  sunt caracterizate atât prin gândire, atitudine și comportament rigid cât și printr-o izolare afectivă, respingerea iedeii de vulnerabilitate și o empatie scăzută. Aceste persoane vor reacționa agresiv atunci când le sunt încălcate limitele, de cele mai multe ori având o exprimare parentală a furiei și nemulțumiri. „Trebuie să faci cum spun eu!”„ Încetează!”
  2. Persoanele cu limite ferme dar flexibile, aceștia sesizează când ceilalți le încalcă granițele, pot spune „nu ” cu ușurință, dar pot face și compromisuri cântărind situația în aici și acum. Gândirea lor este nuanțată, sunt persoane empatice, capabile de auto-dezvăluire față de persoanele de încredere, au un nivel ridicat de respect față de celelalte persoane, față de propria persoană, dar și față de principiile și valorile morale. „Mă deranjează comportamentul tău, pentru a putea continua, te rog să te oprești!”
  3. Persoanele cu limite flexibile sau slab definite, nu sesizează când le sunt încălcate granițele personale, au tendința de a le face pe plac altor persoane, fiind de multe ori în incapacitatea de a îi refuza, sunt dispuși să renunțe la propriile principii și valori pentru a nu îi supăra pe ceilalți și se angajează în relații și discuții intime chiar și cu persoane străine. „Vai puiuț, te-ai plictisit, hai să ne jucăm împreună!”

În Analiza Tranzacțională, limitele sunt legate de redobândirea identității, de starea eului de Adult, de ceea ce faci în aici şi acum. Berne consideră că putem pune limite din oricare stare a eului (Părinte,Adult,Copil) dar că pentru a fi cu adevărat liberi este nevoie ca limitele să fie puse în aici și acum, în contact cu starea eului de Adult, exprimându-ți nevoile, sentimentele și gândurile în momentul prezent. Atunci când ne sunt încălcate limitele reacționăm de cele mai multe ori cu furie sau frustrare, tocmai pentru că amenințarea hotarelor înseamnă amenințarea eului și riscul de a nu mai exista. În timp ce cunoașterea și exprimarea limitelor se traduce în respect și iubire de sine. Pentru a-ți consolida Adultul ai nevoie, în viziunea lui Berne, de patru stâlpi fundamentali:

  1. Încrederea în sine, stima de sine, sentimentul valorii de sine.„Eu sunt OK”
  2. Respect față de propria persoană, familie, comunitate, societate. „Eu sunt OK, Tu ești OK”
  3. Comunicare eficientă, prin exprimarea nevoilor reale în vederea atingeri unui obiectiv. Tranzacții paralele.
  4. Sentimente autentice, cu rol de busolă, care ne ghidează, orientează și ne motivează

Bibliografie

  • Berne E. 2011, Analiza Tranzacțională în Psihoterapie, Editura Trei, Bucirești.
  • Liiceanu G. 1994, Despre Limite, Editura Humanitas, București.
  • Schaeffer B. 2009,  Dragoste sau dependenţă? Cum să recunoşti iubirea sănătoasă, Editura Trei, Bucureşti.

Foto:  Unsplash by Greg Rakozy

Deprivarea emoțională

Pot spune că azi am înțeles frustrarea bebelușului, atunci când are nevoie de atenție și aplică toate soluțiile magice învățate în copilărie, de a atrage atenția, de a își satisface nevoia iar cealaltă persoană nu se poate conecta cu nevoia sa, cu suferința sa. De cele mai multe ori percepem incapacitatea celuilalt ca o neputință personală: „eu nu merit atenție” „eu nu merit să fi iubit” ce se traduce în injoncțiunile:  Nu Fi Important! Nu Exista!  Îl scoatem pe celălalt din ecuație, ne concentrăm atenția pe nevoile personale, uitând cât de importantă este relația, conectarea, disponibilitatea celuilalt de a fi prezent și a satisface nevoile noastre.

Prin nevoi Berne (2011) înțelege nevoile fundamentale/bazale ale copilului, nevoia de recunoaștere, nevoia de stimulare și nevoia de structură. Împreună formează o plasă de siguranță ce îi va permite copilului să se dezvolte armonios.

Nevoia de recunoaștere este împlinită prin stroke-uri, la început fizice oferite de mamă, atingeri, mângâieri sau simpla căldură a corpului; ca mai apoi să se treacă la o nevoie socială de recunoaștere atât în cadrul familiei , a anturajului, cât și în mediul în care Adultul își desfășoară activitatea. Foamea de recunoaștere este atât de prezentă în viața noastră încât trece nepercepută, de la simplul „Bună ziua!”,  la un zâmbet, la micile cadouri oferite prietenilor până la nevoia de recunoaștere a statutului social, etalat prin stilul vestimentar, mașina de fițe sau casa de vacanță.

Nevoia de stimul  este satisfăcută inițial prin nevoia de recunoaștere, însă deficitul de stimulare poate conduce la o dezorganizare în viața individului. Foamea de stimuli se observă cel mai bine la persoanele care se plictisesc repede, care au nevoie de o stimulare continuă pentru a simții că trăiesc. Stimuli pot fi obținuți fie prin comportamente de risc, mâncatul compulsiv, consumul de substanțe toxice, ludomanie fie prin angrenarea în activități intelectuale: nevoia de a citi, de a cunoaște, de dezvoltare personală. Foamea de stimul poate fi sublimată în foamea de recunoaștere dând naștere la comportamente de tipul „me, me, me, look at me”.

Nevoia de structură se referă la nevoia de a organiza experiențele de viață pentru a creea sens și predictibilitate. În copilărie părinți structurează timpul bebelușului: ora de masă, ora de joacă, ora de somn, ora de plimbare, etc.. Însă Adultul este nevoit să își organizeze singur timpul după modelele învățate în copilărie. Foamea de structură se observă la persoanele dezorganizate, delăsătoare, împrăștiate, care nu au timp pentru nimic și nu se pot organiza în îndeplinirea unei activități.

Știm din numeroasele experimente realizate, că deprivarea senzorială afectează psihismul și chiar biologicul individului, ceea ce ne conduce la ideea că este nevoie de un mediu senzorial variabil pentru o bună dezvoltare. Deprivarea emoțională este cea care conduce individul la comportamente dezadaptative în căutarea satisfacerii nevoilor bazale. Această foame emoțională a individului îl va conduce la soluții de compromis apelând la forme mai subtile de satisfacere a nevoilor, deși pofta inițială de contact fizic va rămâne nepotolită.

*Berne, E. (2011) Analiza Tranzacțională în psihoterapie, Editura Trei, București.

**Foto Unsplash by Alex Martinez. 

„Furia este starea de moment a neputinței tale”

Dintre toate sentimentele autentice, furia este cea mai esențială organismului, pentru a supraviețuii în aici și acum, pentru a descoperii problemele trecutului și ne oferă energia necesară pentru a rezolva probleme viitoare. Deși sentimentele au fost reabilitate, furia continuă să fie privită negativ. Ne deranjează furia celorlalți și ezităm să o exteriorizăm pe a noastră. Cu toate astea furia poate fi înțeleasă și putem învăța să ne manifestăm furia. Dacă ținem cont de nevoile noastre putem identifica sursa furiei și construii un echilibru între satisfacerea nevoilor și manifestarea furiei; interiorizarea sau sublimarea ei nu sunt cele mai bune metode căci mai devreme sau mai târziu va duce la o explozie de agresivitate. Dacă furia este modul de a obține ceva în detrimentul altei persoane, agresivitatea este un mod de a masca frica.

Dar ce este furia?

Furia este definită ca stare de iritare puternică în care se pierde stăpânirea de sine. În mitologia romană Furia era zeița răzbunării și juca un ro important în pedepsirea celor ajunși în infern. În mitologia greacă era zeița tutelară a hoților. Putem spune ca Furia este o hoață, îți  fură capacitatea de a judeca drept, de a păstra legătura cu tine și te pedepsește pentru dorințele conștiente refulate. În fiziologie, furia este definită ca o emoție a cărei efecte fizice includ creșterea frecvenței cardiace, a tensiunii arteriale și a nivelului de adrenalină și noradrenalină; este momentul când o persoană alege conștient să acționeze împotriva unui pericol venit din exterior. Expresia exterioară a furie este atât de vizibilă încât ne este mai ușor, într-o mulțime de oameni, să detectăm o persoană furioasă decât una fericită. În psihologie furia este considerată un afect, de scurtă durată, cu manifestare imediata, de tipul unei reacții la un stimul extern sau intern. Furia este legată fie de frustrarea unei dorințe sau nevoi, fie de trăirea subiectivă a unei nedreptăți; este semnalul că individul se simte într-o situație de neputință sau de insatisfacție.

Astfel, furia poate devenii un instrument terapeutic, prin conștientizarea factorilor subiectivi care ne declanșează furia, și ne poate ajuta să ne identificăm zonele vulnerabile. Acest exercițiu se poate face prin introspecție sau în cadrul unei terapii.

„Oricine poate deveni furios – e simplu. Dar să te înfurii pe cine trebuie, când trebuie, pentru ceea ce trebuie – nu este deloc ușor” (Aristotel)

Să îți exprimi furia înseamnă să pui capăt abuzurilor, a cărui victimă te consideri; asta nu înseamnă să devii agresiv față de ceilalți, să lansezi injurii sau să lovești alte persoane ci să îți exprimi sentimentele și nemulțumirea ta într-un mod prin care să fi luat în considerare de interlocutorul tău. Nu uita, agresivitatea naște agresivitate! Calmează-ți emoțiile, clarifică-ți ideile și vezi dacă furia ta este modul cel mai bun de a depăși acel moment, dacă ai nevoie de mai multe explicații sau dacă te poți face mai bine înțeles. Explică prin exemple concrete comportamentul care nu ți-a plăcut, exprimă-ți emoțiile, sentimentele și așteptările, identifică nevoile tale și motivația ce sta în spatele lor. Este important să îți exprimi nevoile fără să îi desconsideri pe ceilalți și fără să le ignori nevoile, toți suntem Ok și toți suntem egali. Nu uita scopul tău este să restabilești echilibrul, starea de homeostazie.

Alfred Dumitrescu spunea că „Furia este un simptom, un semnal al unei disfuncții în relația dintre individ și mediu sau dintre diferitele trăiri ale individului.” Este de dorit să identificăm cauzele nu doar să tratăm simptomul, baza simptomului este o dorință nerealizată. Se poate spune că ne iubim simptomul, întrucât sunt dorințele noastre satisfăcute, deși într-un mod deghizat. Furia este o eliberare plăcută a frustrării. Reacția de furie este firească, atunci când cineva se simte deposedat de putere, prin furie este modul de a reintra în posesia ei.

Furia este îndreptată întotdeauna către cineva, dacă acel cineva refuză conflictul, nu este disponibil, atunci furia se îndreaptă asupra sinelui, asupra corpului. În cazul tulburărilor de comportament alimentar, furia apare ca expresie a neajutorării și non-valorizării. În multe cazuri părinții suprimă furia și comportamentele agresive ale copiilor, fiind etichetate ca obrăznicie. Copiii nu au voie să protesteze, să își exprime furia, agresivitatea, să nu fie de acord cu părinții. În urma criticilor și reproșurilor făcute de părinți se nasc complexele de inferioritate, inadecvare familială și socială, lăcomia și compulsia asupra lucrurilor sau alimentației, dorința de a ieși în evidență doar pentru că atunci când ai fost mic părinții nu te-au apreciat pozitiv, orientarea spre beneficiul imediat sau dependențe.

Antidotul este iubirea manifestată prin respect, toleranță și explorarea nevoilor personale spre conștientizare și exprimarea sentimentelor autentice. Iubirea înseamnă înțelegerea și acceptarea  necondiționată a celuilalt în realitatea lui. Salvarea din haosul emoțional este strict individuală, psihoterapeutul este doar un om. Care, dacă și-a încheiat procesul de dezvoltare, este Ok cu el și se acceptă așa cum este cu bune și rele.

Când nu mai putem schimba o situație – suntem provocați să ne schimbă pe noi înșine

Foamea de iubire

Comportamentul alimentar din copilărie ne dezvăluie cum ne raportăm la iubire. Dacă refuzam să mâncăm din mâncarea gătită de mama, dacă eram pofticioși și devoram orice ni se oferea, dacă ne mulțumeam cu porția de mâncare sau furam biscuiți pe ascuns. Toate aceste comportamente ne vorbesc despre felul cum am fost iubiți, recunoscuți sau înțeleși. Copiii fiind avem capacitatea de a ne coborâ standardele și nivelul așteptărilor în funcție de ce ni se oferă de la figurile parentale. Renunțăm să mai cerem ce avem nevoie dacă nu ni se oferă, renunțăm la alinare, dragoste și chiar la a simții durere dacă raspunsul din partea părinților nu este cel pe care îl așteptăm. Legătura  dintre mâncare și iubire se confundă încă din primele momente de viață, modul primordial de relaționare fiind legătura mamă=mâncare. Prin mâncare ni se arată dragostea, mâncând  răspundem dragostei oferite de mamă. Această legătură este esențială supraviețuiri noastre. Dacă ruperea acestei legături, înțărcarea se face într-un mod prea brusc, copilul se refugiază în mâncare, fie prin furie față de mâncare, fie prin lăcomie în exces. Mâncarea nu pleacă la serviciu, mâncarea nu ne părăsește, nu ne ceartă, nu ne pedepsește, nu ne impune limite, mâncarea este întotdeauna acolo oferindu-ne alinare. Ea te încălzește în zilele friguroase și te răcorește în zilele toride, mâncarea devine singura formă de dragoste pe care o cunoști. Mâncarea este un substitut al dragostei, dar mâncarea nu este iubire.

„Iubirea este tot ce avem, este singura modalitate în care ne putem vindeca”

Bowlby, în teoria atașamentului, amintește că în cazul copiilor cu un atașament instabil  le lipsește o reprezentare mentală pozitivă a figurii de atașament și că nevoile lor emoționale nu au fost satisfăcute. În aceste cazuri se poate dezvolta o relație debilitantă cu mâncarea, prezența fizică a îngrijitorului fiind insuficientă. Lipsa acestei conectări emoționale poate creea vidul interior atât de des întâlnit în tulburările de comportament alimentar. Relația cu mâncarea este tratată ca o relație de iubire astfel: un evitant va respinge mâncarea (dragostea) mamei, refuzând să o guste, să o înghită sau chiar să o atingă; un anxios va profita compulsiv de puținele clipe de iubire (mâncare) temându-se că le va putea pierde. Cea mai mare bogăție pe care părinții o pot oferii copiilor este un atașament stabil, aceștia vor purta această bogăție în interior și îi va ajuta în orice ipostază a vieții. Acesta va fi cadoul neprețuit ce îi va permite adultului să facă față provocărilor, să își manifeste afecțiunea, să se bucure de intimitate și să construiască o relație pozitivă cu iubirea.

„Iubește-te când o meriți cel mai puțin, căci atunci ai cea mai mare nevoie de alinare”

Copilul își construiește scenariul de viață, bazat pe experiențele dureroase, pe emoțiile negative și pe momentele când mama nu a fost acolo, luând decizii timpuri care îi influențează viața. Aceste decizii de script pot fi luate de copil la orice vârstă, astfel își construiesc viața pe o credință eronata în așa fel încât să nu mai sufere niciodată. Dacă absența îndelungată a mamei este trăită ca abandon copilul poate lua decizia că este vina lui, că mama l-a părăsit, că nu merită să fie iubit. În cazul unui tată distant sau rece, copilul poate lua decizia că cere prea mult de la el și de la lume și să își coboare așteptările, pentru a putea supraviețui cu frânturile de iubire ce i se oferă. Deasemenea moartea unui membru al familiei sau a unui apropiat poate conduce la decizia că iubirea este prea dureroasă și să își impună să nu mai iubească. În copilărie avem nevoie ca familia noastră să ne hrănească  atât fizic cât și emoțional, să ne protejeze și să ne iubească, dacă nu supraviețuirea copilului este pusă în pericol. Deciziile timpuri apar tocmai pentru a ne proteja de o mamă absentă, un tata alcoolic, un bunic agresiv și a ne asigura supraviețuirea într-un mediu ostil din punct de vedere emoțional. Este momentul în care decidem dacă ne arătam sinele sau îl protejăm, dacă ne valorizăm sau nu corpul; dacă spunem adevarul sau mințim; dacă ne bucurăm de viață sau o evităm.

Caută persoane care să te iubească, nu în ciuda defectelor și a vulnerabilității tale ci datorită lor”

„Dragostea este arta de a controla lipsa de control”

Controlul este cuvântul pe care îl auzim cel mai des în tulburările de comportament. Controlul kilogramelor, a caloriilor, a comportamentului, a vieții. Dar ce faci când toate aceste lucruri nu pot fi controlate și trăiești într-o continuă stare de alarmă, în fața acestei pofte incontrolabile. Conceptul de „locus of control” a fost dezvoltat de către Julian Rotter și definește modul cum o persoană își percepe succesele și eșecurile, prin cauze de tip extern (ceilalți sunt de vină, destinul, soarta) sau intern (puterea de a influența viața și evenimentele o are individul). În cazul TCA a deține controlul alimentației este echivalent cu a deține controlu asupra lumii, dar aceasta este doar o perdea de fum ce ne împiedică să vedem adevărata problemă.

„Dacă nu poți rezolva o problemă încearcă să o ți sub control”

Controlul se manifestă la nivel comportamental, cognitiv, decizional, informațional dar nu poți controla pe cine iubești și cine te iubește. Pierzi controlul asupra efectului pe care îl are acea persoană în viața ta, devii vulnerabil în fața pierderii, în fața durerii și a morții. În lipsa controlului asupra vieții multe persoane se întorc asupra alimentației, lucru pe care cred că îl pot controla – calitatea, cantitatea de mâncare pe care o consumă, regimurile alimentare și chiar momentele compulsive. Chiar dacă pare că ingestia alimentară se centrează pe lipsa controlului, persoana se axează pe controlarea comportamentului, sentimentelor și a acțiunilor.

În timpul perioadelor compulsive se rememorează sentimente de furie, frică, frustrare și desconsiderare. Pierderea controlului se produce într-un spațiu sigur și este plănuită până la ultimul amănunt. Episoadele compulsive au loc în casă, singur, izolat, controlat; frustrarea, furia și frica sunt înghițite odată cu alimentele cumpărate special pentru acest moment iar desconsiderarea apare la sfârșit, față de tine, corpul și comportamentul tău. Pentru multe persoane acest sentiment, că pot controla comportamentul alimentar, este un racket pentru momentele când nu au putut controla alte aspecte ale vieții lor. De aceea când afirmă că dețin controlul dietei, ei cu adevărat cred că sunt în control.

Toți avem inima frântă, fiecăruia dintre noi i-au spulberat visele măcar o dată”

Când visele ne sunt spulberate la o vârstă fragedă, construim mecanisme de apărare pentru a evita să mai suferim. Putem vorbi de dependențe, de izolarea prin muncă, de iubiri pierdute sau de viață, dar până nu ne întoarcem la durerea inițială, suferită în copilărie, și nu ne permitem să retrăim acele sentimente, să cerem ceea ce am avut nevoie și nu am primit, nu vom realiza nici o schimbare în viața noastră. De mici încercăm să ne modelăm după imaginea de „copil perfect”, să fim așa cum ceilalți își doresc pentru a primi dragostea lor, ne punem sentimentele noastre la regim.

Momentele compulsive îți permit să fi tu, să îți oferi ceea ce meriți, dragostea pe care nu ai primit-o. De fiecare dată când îți satisfaci poftele, îți întărești credințele din scenariu, singurul mod de a primi iubire, de a obține ceea ce vrei este să îți oferi singur. În spatele acestor credințe de script se află sentimentul că: „Nu merit să fiu iubit!” Aceasta este adevărata problemă, fie că suntem copii sau adulți, învățăm să nu ne arătăm așa cum suntem căci nimeni nu o să ne accepte cu bune și cu rele, nimeni nu o să ne iubească dacă suntem răi. Ne adaptăm, ne prefacem că suntem diferiți pentru a primi acceptarea celorlalți, a societăți. Ne conformăm cu standardele sociale, ne îmbrăcăm la modă, visăm la trupul „ideal” toate pentru a fi iubiți. Încercăm să controlăm toate aspectele vieții chiar și pe cele incontrolabile cum ar fi dragostea, pe care dacă ne permitem să o simțim vrem să o controlăm. Vrem să controlăm ce face partenerul, cum se comportă cu noi și cum ne iubește. Îl supunem la teste prin care să ne dovedească că ne iubește, așa cum noi ne dorim. Partenerul ar trebui să ne iubească așa cum noi avem nevoie, așa cum părinți noștri nu au făcut-o. Când partenerul refuză să îndeplinească condițiile jocului nostru, și ne iubește în felul lui, ne considerăm neapreciați, nerespectați, nevalorizați și ne refugiem în mecanismele de coping dezvoltate în copilărie (alimente, alcool, droguri sau sex).

„Iubirea pură este eliberată de orice formă de  condiție și control”

Dana Grasa

Nu știu dacă vi s-a întâmplat ca atunci când nu vă amintiți de o persoana sa îi alocați un apelativ pentru a vă face înțeleși: „Ana Blonda”, „Vera aia Mică”, „Dana Grasa”. Apelativ care rămâne cu persoana și o definesc în fiecare ipostază ajungând chiar să își piardă prenumele, devenind pentru toată lumea Dana Grasa.

Cred că acestă etichetă a dat bătaie de cap multor persoane care datorită formei rubuensiene și-au pierdut identitatea devenind Grasa/Grasul. S-au expus la regimuri draconice doar pentru a obține acea formă ideala a corpului, doar pentru a fi plăcute crezând că așa vor obține tot ceea ce și-au dorit, prieteni, un job și un iubit. Toate acestea pentru a avea un loc în lumea celor slabi și fericiți dar dietele restrictive nu îți aduc fericirea și doar îți distrug corpul permițându-i unei simple răceli să te doboare.

Știu că sunt oameni cărora le e mai ușor să arunce cu noroi și să desconsidere o persoană doar pentru forma corpului, că poți să vezi pe chipul lor disprețul și cuvintele nerostite, că toate astea te conduc la tristețe și înapoi spre alimentele de confort și astfel te adâncești și mai tare în depresie, închizând cercul vicios. Izolarea din social nu rezolvă problema, închisă în casă în pijamale singurul lucru la care te poți gândi este la mâncare. „Când sunt așa de deprimată mâncarea e singurul lucru care îmi mai dă puterea să meargă mai departe”, îi mărturisea lui Yalom una din pacientele lui, ca și cum ciocolata ar putea să umple golul singurătăți, poate că pentru câteva minute ai să te bucuri de dulceața ei și toate problemele vor dispărea pentru o clipă, dar singurătatea revine și pofta de mâncare odată cu ea.

Dacă te-aș ruga să enumeri toate lucrurile pe care le iubești în viață, câte ai spune până să îți amintești de tine? Dacă tu nu te iubești și nu te accepți pe tine așa cum ești cum poți să le ceri celorlalți să te iubească și să te accepte. Primul pas în orice demers de schimbare este asumarea responsabilității, pentru propria suferință și nefericire. În momentul când ceilalți nu vor mai fi de vină pentru problemele tale, nici componenta genetică, nici alimentele bogate în calorii cărora nu le poți rezista, atunci vei conștientiza că la tine este cheia.

Evaluează pe o scara de la 1-10 nivelul de sinceritate, față de tine și față de ceilalți? Câți dintre prietenii tăi te cunosc cu adevărat? Ce reprezinți tu pentru ei? Dacă te încadrezi în tiparul „grasului jovial” fiind un bun ascultător și oferindu-le momente de bucurie celorlalți? Dacă dezvălui din adevăratele tale sentimente sau afișezi o veselie artificială?

„Relațiile interumane sunt cele care vindecă -considerațiile pozitive și necondiționate, acceptarea fără judecăți de valoare, angajamentul autentic, înțelegerea empatica”.(I.Yalom, Călăul dragostei)

Îți propun sa semnezi un contract, tu cu tine, în care să nu îi mai desconsideri pe ceilalți și capacitatea lor de a fi empatici față de problemele tale, în care să nu te mai desconsideri pe tine și în care să începi să îți îngrijești corpul așa cum merită. Să cauți ajutor de specialitate ce poate veni de la un psiholog sau un grup de suport în care să poți discuta despre tendința de a îți ascunde sentimentele, de a te refugia în mâncare și să descoperi de ce ai pus acest scut de grăsime între tine și lume, de ce te protejează. Abia după ce vei reuși sa îți aduni întreaga forță interioară vei putea începe să lucrezi la pierderea kilogramelor. Abia atunci poți apela la un nutriționist care să îți construiască o dietă personalizată și să te îndrume spre o alimentație sănătoasă.

„Starea de bine depinde de forul interior al fiecărei persoane. Vestea bună este că acest for interior se poate autoeduca și schimba, iar schimbarea se va vedea la exterior”

Psihologie gastrointestinală

Perioada vacanțelor este o perioadă dificilă pentru organism și ne putem da seama de asta și din reclamele prezente în media, care zilnic ne bombardează cu Dulcolax, Ciocolax sau alte laxative. Nu există om care să nu fi suferit măcar o dată de constipație, dar când aceasta devine cronică este necesar să îți reorganizezi viața. O alimentație echilibrată, mișcare și un pahar de apa în fiecare dimineață te vor ține departe de problemele intestinale. Dar dacă aceste trei sfaturi simple nu au rezultate, atunci este cazul să îți analizezi viața și concepțiile despre viață.  Din punct de vedere psihologic, persoanele care suferă de tulburări abdominale au experimentat momente în viață „greu de înghițit”, greu de înțeles sau de integrat.

Staehelin consideră următorii factori emoționali ca fiind generatori ai simptomelor gastrointestinale:

  • dificultatea în apucare și stăpânirea lucrurilor (stomatita, afecțiuni ale gingiilor)
  • dificultatea de a „înghiți” ceva (tulburări de deglutiție, anorexie)
  • stări de dezgust sau repulsie (greață, vomă, bulimie)
  • incapacitatea de a termina un lucru început (enterocolite, colon iritabil)
  • incapacitatea de a renunța, de a se agăța de trecut, de a controla (constipație cronică)
  • dorința de a scăpa de ceva (diaree emoțională)

Problemele din domeniul intestinului subțire ar trebui să ridice întrebarea dacă omul nu cumva analizează prea mult, descompune sau pătrunde în detalii. Intestinul gros corespunde în schimb inconștientului, „lumii de jos”, încercarea de a păstra sau elimina conținuturile inconștiente refulate, teama de a lăsa conținuturile inconștiente să apară la lumina zilei. Constipația este un simptom asociat cu nevoia de a nu pierde controlul, de ne stăpânii emoțiile și de a nu spune ceea ce gândim spre deosebire de diaree  care ne arată că ne este teamă și că ne cramponăm prea mult în ceva, dar totodată ne învață să dăm drumul și să lăsăm lucrurile să își urmeze cursul lor firesc.

Psihologia medicală ne amintește că modul în care ne privim corpul este unul limitat, că există un cu totul alt corp pe care noi îl ignorăm conform filozofiei carteziene. Boala trupului nu este altceva decât o terapie pentru minte. Constipația implică o atașare prea puternică de materialitate și o incapacitate de a rupe legăturile.

Predispuși la constipație cronică sunt persoanele care cred că pot controla orice, inclusiv funcțiile corporale, persoanele care își controlează emoțiile, care fac eforturi să pară calme, lucide, focalizate, care nu lasă să se vadă că există o parte „irațională” a ființei lor. Această categorie de oameni aparțin fazei anale descrisă în psihanaliză. Faza anală se fondează pe control atât interior cât și exterior încercând să îi supună pe ceilalți voinței lor.

Este vorba de o personalitate exigentă care tolerează greu mediocritatea, eroarea sau slăbiciunea și care poate conduce la perfecționism. În plan relațional dezvoltă relații de dominație, bazate pe nevoia de a domina sau a fi dominant și nu pe nevoia de a fi iubit. Pe plan social se remarcă nevoia de a conduce și o desconsiderare față de ceilalți, manifestă o posesivitate vădită atât asupra lucrurilor cât și a persoanelor, se remarcă prin spiritul de colecționar „cu cât posed mai mult cu atât exist”, pare să fie motto-ul lor în viață. Ca angajați sunt buni organizatori, metodici și ordonații, dau dovadă de perseverență, continuitate și regularitate. În plan familial dau dovadă de o tandrețe absolută pentru proprii copii fiind considerați o producție personală, o parte din ei însăși de care rămân puternic atașați.

Impactul major pe care îl are psihicul în viața noastră se traduce sub formă de boală, o boală care provine din lumea interioară, din negarea comportamentelor disfuncționale și acumularea frustrărilor emoționale, astfel psihologia medicală pune în centru ei drama persoanei, relația cu mediu și componenta psihică a tulburărilor somatice.

„ Este important să înțelegem că nu boala naște suferință, ci suferința naște boală!”