Foamea de iubire

Comportamentul alimentar din copilărie ne dezvăluie cum ne raportăm la iubire. Dacă refuzam să mâncăm din mâncarea gătită de mama, dacă eram pofticioși și devoram orice ni se oferea, dacă ne mulțumeam cu porția de mâncare sau furam biscuiți pe ascuns. Toate aceste comportamente ne vorbesc despre felul cum am fost iubiți, recunoscuți sau înțeleși. Copii fiind avem capacitatea de a ne coborî standardele și nivelul așteptărilor în funcție de ce ni se oferă de la figurile parentale. Renunțăm să mai cerem ce avem nevoie dacă nu ni se oferă, renunțăm la alinare, dragoste și chiar la a simții durere dacă răspunsul din partea părinților nu este cel pe care îl așteptăm. Legătura  dintre mâncare și iubire se confundă încă din primele momente de viață, modul primordial de relaționare fiind legătura mamă=mâncare. Prin mâncare ni se arată dragostea, mâncând  răspundem dragostei oferite de mamă. Această legătură este esențială supraviețuiri noastre. Dacă ruperea acestei legături, înțărcarea se face într-un mod prea brusc, copilul se refugiază în mâncare, fie prin furie față de mâncare, fie prin lăcomie în exces. Mâncarea nu pleacă la serviciu, mâncarea nu ne părăsește, nu ne ceartă, nu ne pedepsește, nu ne impune limite, mâncarea este întotdeauna acolo oferindu-ne alinare. Ea te încălzește în zilele friguroase și te răcorește în zilele toride, mâncarea devine singura formă de dragoste pe care o cunoști. Mâncarea este un substitut al dragostei, dar mâncarea nu este iubire.

„Iubirea este tot ce avem, este singura modalitate în care ne putem vindeca”

Bowlby, în teoria atașamentului, amintește că în cazul copiilor cu un atașament instabil  le lipsește o reprezentare mentală pozitivă a figurii de atașament și că nevoile lor emoționale nu au fost satisfăcute. În aceste cazuri se poate dezvolta o relație debilitantă cu mâncarea, prezența fizică a îngrijitorului fiind insuficientă. Lipsa acestei conectări emoționale poate creea vidul interior atât de des întâlnit în tulburările de comportament alimentar. Relația cu mâncarea este tratată ca o relație de iubire astfel: un evitant va respinge mâncarea (dragostea) mamei, refuzând să o guste, să o înghită sau chiar să o atingă; un anxios va profita compulsiv de puținele clipe de iubire (mâncare) temându-se că le va putea pierde. Cea mai mare bogăție pe care părinții o pot oferii copiilor este un atașament stabil, aceștia vor purta această bogăție în interior și îi va ajuta în orice ipostază a vieții. Acesta va fi cadoul neprețuit ce îi va permite adultului să facă față provocărilor, să își manifeste afecțiunea, să se bucure de intimitate și să construiască o relație pozitivă cu iubirea.

„Iubește-te când o meriți cel mai puțin, căci atunci ai cea mai mare nevoie de alinare”

Copilul își construiește scenariul de viață, bazat pe experiențele dureroase, pe emoțiile negative și pe momentele când mama nu a fost acolo, luând decizii timpuri care îi influențează viața. Aceste decizii de script pot fi luate de copil la orice vârstă, astfel își construiesc viața pe o credință eronata în așa fel încât să nu mai sufere niciodată. Dacă absența îndelungată a mamei este trăită ca abandon copilul poate lua decizia că este vina lui, că mama l-a părăsit, că nu merită să fie iubit. În cazul unui tată distant sau rece, copilul poate lua decizia că cere prea mult de la el și de la lume și să își coboare așteptările, pentru a putea supraviețui cu frânturile de iubire ce i se oferă. Deasemenea moartea unui membru al familiei sau a unui apropiat poate conduce la decizia că iubirea este prea dureroasă și să își impună să nu mai iubească. În copilărie avem nevoie ca familia noastră să ne hrănească  atât fizic cât și emoțional, să ne protejeze și să ne iubească, dacă nu supraviețuirea copilului este pusă în pericol. Deciziile timpuri apar tocmai pentru a ne proteja de o mamă absentă, un tata alcoolic, un bunic agresiv și a ne asigura supraviețuirea într-un mediu ostil din punct de vedere emoțional. Este momentul în care decidem dacă ne arătam sinele sau îl protejăm, dacă ne valorizăm sau nu corpul; dacă spunem adevarul sau mințim; dacă ne bucurăm de viață sau o evităm.

Caută persoane care să te iubească, nu în ciuda defectelor și a vulnerabilității tale ci datorită lor”

Anunțuri

Acceptă rușinea ta ca parte a condiției umane

„Omul căruia îi este rușine ar dori să vorbească, să mărturisească faptul că este prizonier, dar dacă va vorbi vinovăția îl va cuprinde că v-a atras în necunoscut”.

Ne este ușor să împărtășim bucuria, fericirea și chiar tristețea persoanelor apropiate. Dar cine ar dori să fie complice la sentimentul de rușine? Nu putem vorbi în public de gândurile noastre, de fantasmele cele mai negre căci ne-ar afecta imaginea socială. Vina apare atunci când nu poți să te accepți pentru greșelile reale sau ireale, când nu poți să te ierți pentru că uneori greșești, când nu poți să te iubești.

„Omul care se rușinează ține un secret dureros, pentru a nu îl tulbura pe cel  iubit”.

Ca să evite disprețul și ca să se apere pe el însuși, el știe că gestul lui, comportamentul lui nu e „normal”. Această otravă este dificil de împărtășit căci presupune o deschidere a sufletului față de ceilalți, o expunere la critică și la prejudecățile socio-culturale. În lumea intimă a celui care îi este rușine locuiește un observator ce strigă: „ Ești jalnic, tu ești singurul vinovat!” și astfel aranjăm strategi costisitoare de ispășire, de autopuniție, de evitare și de ascundere.

Tulburările de comportament alimentar sunt cele mai vizibile atunci când vine vorba de rușinea corporală și a imaginii corporale. Sentimentul de securitate și acceptare a corpului se dobândește în primi ani de viață.

Vindecarea rușinii

  1. Rușinea ajunge să se identifice cu identitatea persoanei și cum rănile sunt adânci este nevoie de răbdare și timp pentru a te simți mai bine. Nu putem începe să ne iubim de la o zi la alta căci nu am ajuns aici în doar o zi, este nevoie de muncă pentru a începe să te accepți, să te respecți și să începi reconstrucția auto-stimei. Dacă te grăbești riști să mai adaugi o cărămidă la castelul rușinii tale, numărând un alt eșec pentru care să te simți vinovat.
  2. Conștientizarea rușinii este un alt pas foarte important, știm cu toți că atunci când cineva se înroșește acesta simte rușine dar același sentiment îl trăiești și atunci când te îndepărtezi de ceilalți, când te retragi fizic sau emoțional din lume și când asculți de gândurile repetitive, în special cele critice la adresa ta.
  3. Cunoașterea mecanismelor de apărare pe care ți le-ai creat pentru a face față rușini. Poate că ai să le recunoști imediat sau poate că ai nevoie de timp să înțelegi că acestea sunt mecanismele tale de a face față rușinii sau poate ai dezvoltat altele decât cele enumerate mai jos. Important este să te întrebi de ce reacționezi așa într-o situație anume și să înțelegi că aceste mecanisme te ajută să te protejezi de durerea provocată de gândurile și sentimentele de rușine.
  • Cel mai des răspuns în fața rușinii este negarea, negarea anumitor momente din viață care ne trezesc sentimentul de rușine: „Neg că am o problemă cu alcoolul pentru a nu fi considerat alcoolic!”, „Neg că dorințele mele sunt importante pentru a nu părea egoist!”, „ Neg că am o problemă pentru a nu îi îngrijora pe ceilalți!”
  • O altă formă este evitarea altor persoane și chiar retragerea din social: „Mă îndepărtez de ceilalți pentru ca îmi este frică de ce o să gândească despre mine!”, „Mă îndepărtez pentru că ma simt diferit și ne la locul meu!”.
  • Perfecționismul este un alt mod de a ascunde rușinea, încercând să fi perfect în tot ceea ce faci: „Destul de des nu spun nimic pentru că îmi este rușine să nu spun o prostie și să par stupid!”, „Îmi doresc ca totul să fie perfect și îmi este rușine dacă cineva observă ceva ne la locul lui!”
  • Aroganța și furia față de ceilalți reprezintă tot mecanisme de apărare împotriva rușini, comportându-ne cu superioritate îi desconsiderăm pe ceilalți pentru a evita eventuale momente de umilire din partea lor: „Mă enervez pe persoanele care îmi spun cum să mă comport pentru că îmi este rușine că nu știu ce trebuie să fac!”, „Îi critic pe alți pentru a nu mă gândi la defectele mele!”
  • Exhibiționismul, expunând comportamentul de care ne rușinăm încercăm să îi convingem pe ceilalți că nu ne deranjează și că suntem ok cu situația dată: „Mă comport că și cum aș fi orgolios de ce am făcut când în realitate îmi este rușine!”

4. Acceptă rușinea ta ca parte a condiției umane, trebuie să acceptăm rușinea noastră înainte de a o putea schimba, nu o putem face să dispară și nu o putem îndepărta cu forța. Încearcă să te împaci cu rușinea ta pentru că ea este doar o altă parte din tine, cu toți ne-am simțit rușinați la un moment dat. Trebuie să respectăm fiecare parte din noi, chiar și rușinea noastră pentru a descoperi amorul propriu.

„Respect și apreciez rușinea pe care o am, cu toate că adesea ea îmi provoacă durere. Știu că face parte din mine, dar și eu sunt om și am dreptul de a fi fericit, sunt valoros și am dreptul să fiu tratat cu respect, onoare și demnitate de persoanele ce mă inconjoară și de către mine însumi. Niciodată nu am sa mai trăiesc o viață plină de rușine.”