Închisoarea bunelor intenţii

Privarea de libertate este cea mai grea pedeapsă pe care un om o poate suporta, libertatea este unul din drepturile fundamentale ale omului împreună cu dreptul la securitate, dreptul la proprietate și rezistență împotriva opresiunii. Dar prin detenție se înțelege doar privarea de  libertate, deținuților asigurându-li-se respectarea celorlalte drepturi fundamentale, în cazul adicției alimentare subiectul își pierde toate aceste privilegii.

Orice om are o idee bună și fixă care arată incapacitatea lui de a fi liber… (Tudor Arghezi)

Tulburarea de comportament alimentar începe, în cele mai multe cazuri, ca o revendicare a corpului, dreptul la proprietate, pe care subiectul nu îl mai percepe ca fiind al lui și pe care încearcă să îl controleze, prin atenția acordată alimentației, prin concentrarea asupra kilogramelor și prin formarea unei rezistențe împotriva părinților super-protectori, pe care îi simte ca invadatori ai spațiului personal.  De cele mai multe ori adolescentul provine dintr-un mediu rigid, cu norme stricte, care sub protecția „Noi îți vrem binele!” îi îngrădesc libertatea. Din această închisoare încearcă copilul să evadeze și singurul mod pe care îl găsește este izolarea de familie, retragerea către Sine, într-o tentativă disperată de a exista.  Lucru care nu face decât să îi crească granițele și ca familia să își întoarcă toată atenția asupra acestui „copil bolnav”. De cele mai mult ori părinții „se trezesc” cu această problemă și se învinovățesc reciproc pentru că nu au văzut, dar nu își schimbă cu nimic comportamentul. În loc să renunțe la ideea de a mai controla corpul copilului lor, acesta devine centru atenției. Cât? Unde? și Ce ai mâncat? devin singurele conversații și singurele momente când adolescentul primește atenție. Astfel, învață să manipuleze situația în favoarea sa, alimentele devenind monedă de schimb pentru îndeplinirea diferitelor capricii. Pe această luptă „corp la corp ” se grefează complimentele valorizatoare din afara familiei, care sunt cu adevărat importante pentru adolescent. În această societate în care a fi slab=a fi valoros, se conturează anorexia ca iluzie a independenței față de părinți, de luptă împotriva oricărei forme de dependență. Anturajul contribuie la creșterea acestui sentiment de falsă independență, formând front comun împotriva figurilor parentale.  Câștigarea independenței în raport cu familia este un eșec total, adicția alimentară  consolidează și mai mult dependența de mediul familial. 

Ce altă temniță e mai întunecată decât adâncul propriului nostru suflet! Ce temnicer mai necruțător cunoaștem, decât noi înșine. (Nathaniel Hawthorne)

Deși spitalizările și separarea de mediul familial sunt condamnate, în prezent, mulți terapeuți recomandă separarea de mamă pe perioada tratamentului, în spitale observându-se o exacerbare comportamentală a fiicei după vizita mamei. Separarea fizică nu înseamnă ruperea legăturilor de dependență, aici intervine psihoterapia care le poate ajuta pe tinere să smulgă din mintea și inima lor legăturile cu figurile parentale. Părinților le este recomandat deasemenea să urmeze o terapie fie  pentru a le oferii susținerea psihologică, fie pentru a învăța noi moduri de relaționare familială.  În lipsa ajutorului de specialitate există riscul ca acest eșec al independenței să le împingă până la moarte. 

Nimeni nu e liber dacă este sclavul corpului. (Seneca)

Foto: Diana Cretu | Photography

Etapa oglindirii, de la individualizare la anorexie

Etapa oglindirii, descoperirea oglinzii și a descoperirii corpului este un moment foarte important, noțiunea de individualizare decurge din experiența oglinzii. Această etapă se desfășoară în două stadii distincte în viața omului. Lacan a vorbit de etapa oglindirii la copilul mic iar acum se vorbește din ce în ce mai mult de etapa oglindirii la adolescenți în ceea ce privește TCA.

Primul stadiu se produce între 4-6 luni, prin apariția altcuiva, imaginea unui copil în oglindă, căci la început copilul ignoră că aceasta este imaginea sa, dacă nu este manageriată de mamă sau de altă persoană în care copilul are încredere riscă să creeze o neconcordanță între imaginea corporală și schema corporală. Dolto povestește despre un caz de schizofrenie la o fetiță de doi ani, la care părinții nu au fost prezenți să gestioneze această experiență, copilul fiind lăsat cu o bonă într-o cameră de hotel cu multe oglinzi și suprafețe  reflectante. Autoarea emite ipoteza că etapa oglindirii ar pute fi și motivul retragerii copiilor cu autism. Experiența oglinzi oferă copilului șocul de a înțelege că imaginea sa corporală nu este totală, această nepotrivire duce la descoperirea că imaginea sa inconștientă a corpului  nu este autentică. El „se vede” pentru prima oară, chiar dacă a simțit diferite părți al corpului, a privit îndelungat mânuțele și piciorușele, el nu și-a văzut chipul și nici întregul corp niciodată.Etapa oglindirii

Din acest moment el nu mai poate să se confunde cu celălalt, nici cu fantasmele narcisice care îl făceau să se imagineze așa cum își dorea. Apare diferența de la „Sunt o mașinuță!” la „Mă joc de-a mașinuța! ” Narcisismul este garant al coeziunii, apără relația subiectului cu Eul personal, ne apără cu privire la pierderea iluziilor referitoare la corpul nostru, chipul nostru, puterea noastră.

Experiența oglindirii este cea care ne învață să ascundem față de ceilalți și față de noi ceea ce simțim, spre deosebire de orbii congenitali care nu au această experiență și pe chipul cărora se citesc sentimentele lor.Ei ne fiind conștienți că acestea se văd.

„Atâta timp cât îți ascunzi emoțiile te îndepărtezi de tine și de ceilalți și singurătatea ta crește proporțional”

În  adolescență are loc al doilea stadiu al oglindirii, atunci când copila trebuie să integreze din nou imaginea de femeie pe care o vede în oglindă cu imaginea de copil din ochii părinților și chiar cu imaginea ei inconștientă de copil. Astfel că în adolescență se regăsește în fața unui corp fragmentat, un corp care de cele mai multe ori pare străin, un corp voluptos, care nu corespunde cu schema ei corporală. Aici mama joacă un rol important în acordarea permisiunii de a fi femeie, dacă această permisiune întârzie să apară adolescentul va prelua controlul asupra corpului său prin restricționarea alimentației ajungând în paradoxul TCA în care ei cred că dețin controlul, acolo unde toată lumea îi acuză că au pierdut controlul.

Este oare un mod de a împiedica creșterea? căci restricționându-și alimentația pierd formele feminine și chiar menstra. Este oare anorexia o formă de apărare împotriva conceptului de a fi femeie, de idealul matern și de naștere?

Adolescenții recurg la oglindă pentru a se regăsi, pentru a nu se pierde complet, vizând realizarea dorinței lor, crează un zid între ei și lume. Absența experienței cu feminitatea și absența experienței de a se comporta cu băieții o va împiedica să placă, în proprii ochi și în fața oglinzii. Relația cu tata în această perioada fie capătă o complexitate afectivă fie dimpotrivă o fugă față de acesta.

Etapa oglindirii

Exercițiu: Obiectivul este să integrăm și să ne acceptăm așa cum suntem. Așezați în fața oglinzii repetați această mantră: „ Mă accept și mă aprob așa cum sunt!”, apoi realizează o respirație profundă și observă ce simți, cum reacționează corpul tău.  Este indicat să notăm în jurnal credințele, sentimentele sau gândurile care nasc din acest exercițiu. Pot exista părți ale corpului care îți plac și care nu, exercițiul presupune să îți accepți și să integrezi acele părți care nu îți plac, să recunoști necesitatea acelei părți pentru buna funcționare a organismului și să îți canalizezi energia și dragostea pentru acea zonă a corpului tău. Acum transformă toate frazele negative pe care le-ai spus/scris despre tine în fraze pozitive, respiră și observă ce simți și ce s-a schimbat. Astfel prin  acest exercițiu și cu ajutorul respirației vei schimba credințele.