Foamea de iubire

Comportamentul alimentar din copilărie ne dezvăluie cum ne raportăm la iubire. Dacă refuzam să mâncăm din mâncarea gătită de mama, dacă eram pofticioși și devoram orice ni se oferea, dacă ne mulțumeam cu porția de mâncare sau furam biscuiți pe ascuns. Toate aceste comportamente ne vorbesc despre felul cum am fost iubiți, recunoscuți sau înțeleși. Copii fiind avem capacitatea de a ne coborî standardele și nivelul așteptărilor în funcție de ce ni se oferă de la figurile parentale. Renunțăm să mai cerem ce avem nevoie dacă nu ni se oferă, renunțăm la alinare, dragoste și chiar la a simții durere dacă răspunsul din partea părinților nu este cel pe care îl așteptăm. Legătura  dintre mâncare și iubire se confundă încă din primele momente de viață, modul primordial de relaționare fiind legătura mamă=mâncare. Prin mâncare ni se arată dragostea, mâncând  răspundem dragostei oferite de mamă. Această legătură este esențială supraviețuiri noastre. Dacă ruperea acestei legături, înțărcarea se face într-un mod prea brusc, copilul se refugiază în mâncare, fie prin furie față de mâncare, fie prin lăcomie în exces. Mâncarea nu pleacă la serviciu, mâncarea nu ne părăsește, nu ne ceartă, nu ne pedepsește, nu ne impune limite, mâncarea este întotdeauna acolo oferindu-ne alinare. Ea te încălzește în zilele friguroase și te răcorește în zilele toride, mâncarea devine singura formă de dragoste pe care o cunoști. Mâncarea este un substitut al dragostei, dar mâncarea nu este iubire.

„Iubirea este tot ce avem, este singura modalitate în care ne putem vindeca”

Bowlby, în teoria atașamentului, amintește că în cazul copiilor cu un atașament instabil  le lipsește o reprezentare mentală pozitivă a figurii de atașament și că nevoile lor emoționale nu au fost satisfăcute. În aceste cazuri se poate dezvolta o relație debilitantă cu mâncarea, prezența fizică a îngrijitorului fiind insuficientă. Lipsa acestei conectări emoționale poate creea vidul interior atât de des întâlnit în tulburările de comportament alimentar. Relația cu mâncarea este tratată ca o relație de iubire astfel: un evitant va respinge mâncarea (dragostea) mamei, refuzând să o guste, să o înghită sau chiar să o atingă; un anxios va profita compulsiv de puținele clipe de iubire (mâncare) temându-se că le va putea pierde. Cea mai mare bogăție pe care părinții o pot oferii copiilor este un atașament stabil, aceștia vor purta această bogăție în interior și îi va ajuta în orice ipostază a vieții. Acesta va fi cadoul neprețuit ce îi va permite adultului să facă față provocărilor, să își manifeste afecțiunea, să se bucure de intimitate și să construiască o relație pozitivă cu iubirea.

„Iubește-te când o meriți cel mai puțin, căci atunci ai cea mai mare nevoie de alinare”

Copilul își construiește scenariul de viață, bazat pe experiențele dureroase, pe emoțiile negative și pe momentele când mama nu a fost acolo, luând decizii timpuri care îi influențează viața. Aceste decizii de script pot fi luate de copil la orice vârstă, astfel își construiesc viața pe o credință eronata în așa fel încât să nu mai sufere niciodată. Dacă absența îndelungată a mamei este trăită ca abandon copilul poate lua decizia că este vina lui, că mama l-a părăsit, că nu merită să fie iubit. În cazul unui tată distant sau rece, copilul poate lua decizia că cere prea mult de la el și de la lume și să își coboare așteptările, pentru a putea supraviețui cu frânturile de iubire ce i se oferă. Deasemenea moartea unui membru al familiei sau a unui apropiat poate conduce la decizia că iubirea este prea dureroasă și să își impună să nu mai iubească. În copilărie avem nevoie ca familia noastră să ne hrănească  atât fizic cât și emoțional, să ne protejeze și să ne iubească, dacă nu supraviețuirea copilului este pusă în pericol. Deciziile timpuri apar tocmai pentru a ne proteja de o mamă absentă, un tata alcoolic, un bunic agresiv și a ne asigura supraviețuirea într-un mediu ostil din punct de vedere emoțional. Este momentul în care decidem dacă ne arătam sinele sau îl protejăm, dacă ne valorizăm sau nu corpul; dacă spunem adevarul sau mințim; dacă ne bucurăm de viață sau o evităm.

Caută persoane care să te iubească, nu în ciuda defectelor și a vulnerabilității tale ci datorită lor”

„Dragostea este arta de a controla lipsa de control”

Controlul este cuvântul pe care îl auzim cel mai des în tulburările de comportament. Controlul kilogramelor, a caloriilor, a comportamentului, a vieții. Dar ce faci când toate aceste lucruri nu pot fi controlate și trăiești într-o continuă stare de alarmă, în fața acestei pofte incontrolabile. Conceptul de „locus of control” a fost dezvoltat de către Julian Rotter și definește modul cum o persoană își percepe succesele și eșecurile, prin cauze de tip extern (ceilalți sunt de vină, destinul, soarta) sau intern (puterea de a influența viața și evenimentele o are individul). În cazul TCA a deține controlul alimentației este echivalent cu a deține controlu asupra lumii, dar aceasta este doar o perdea de fum ce ne împiedică să vedem adevărata problemă.

„Dacă nu poți rezolva o problemă încearcă să o ți sub control”

Controlul se manifestă la nivel comportamental, cognitiv, decizional, informațional dar nu poți controla pe cine iubești și cine te iubește. Pierzi controlul asupra efectului pe care îl are acea persoană în viața ta, devii vulnerabil în fața pierderii, în fața durerii și a morții. În lipsa controlului asupra vieții multe persoane se întorc asupra alimentației, lucru pe care cred că îl pot controla – calitatea, cantitatea de mâncare pe care o consumă, regimurile alimentare și chiar momentele compulsive. Chiar dacă pare că ingestia alimentară se centrează pe lipsa controlului, persoana se axează pe controlarea comportamentului, sentimentelor și a acțiunilor.

În timpul perioadelor compulsive se rememorează sentimente de furie, frică, frustrare și desconsiderare. Pierderea controlului se produce într-un spațiu sigur și este plănuită până la ultimul amănunt. Episoadele compulsive au loc în casă, singur, izolat, controlat; frustrarea, furia și frica sunt înghițite odată cu alimentele cumpărate special pentru acest moment iar desconsiderarea apare la sfârșit, față de tine, corpul și comportamentul tău. Pentru multe persoane acest sentiment, că pot controla comportamentul alimentar, este un racket pentru momentele când nu au putut controla alte aspecte ale vieții lor. De aceea când afirmă că dețin controlul dietei, ei cu adevărat cred că sunt în control.

Toți avem inima frântă, fiecăruia dintre noi i-au spulberat visele măcar o dată”

Când visele ne sunt spulberate la o vârstă fragedă, construim mecanisme de apărare pentru a evita să mai suferim. Putem vorbi de dependențe, de izolarea prin muncă, de iubiri pierdute sau de viață, dar până nu ne întoarcem la durerea inițială, suferită în copilărie, și nu ne permitem să retrăim acele sentimente, să cerem ceea ce am avut nevoie și nu am primit, nu vom realiza nici o schimbare în viața noastră. De mici încercăm să ne modelăm după imaginea de „copil perfect”, să fim așa cum ceilalți își doresc pentru a primi dragostea lor, ne punem sentimentele noastre la regim.

Momentele compulsive îți permit să fi tu, să îți oferi ceea ce meriți, dragostea pe care nu ai primit-o. De fiecare dată când îți satisfaci poftele, îți întărești credințele din scenariu, singurul mod de a primi iubire, de a obține ceea ce vrei este să îți oferi singur. În spatele acestor credințe de script se află sentimentul că: „Nu merit să fiu iubit!” Aceasta este adevărata problemă, fie că suntem copii sau adulți, învățăm să nu ne arătăm așa cum suntem căci nimeni nu o să ne accepte cu bune și cu rele, nimeni nu o să ne iubească dacă suntem răi. Ne adaptăm, ne prefacem că suntem diferiți pentru a primi acceptarea celorlalți, a societăți. Ne conformăm cu standardele sociale, ne îmbrăcăm la modă, visăm la trupul „ideal” toate pentru a fi iubiți. Încercăm să controlăm toate aspectele vieții chiar și pe cele incontrolabile cum ar fi dragostea, pe care dacă ne permitem să o simțim vrem să o controlăm. Vrem să controlăm ce face partenerul, cum se comportă cu noi și cum ne iubește. Îl supunem la teste prin care să ne dovedească că ne iubește, așa cum noi ne dorim. Partenerul ar trebui să ne iubească așa cum noi avem nevoie, așa cum părinți noștri nu au făcut-o. Când partenerul refuză să îndeplinească condițiile jocului nostru, și ne iubește în felul lui, ne considerăm neapreciați, nerespectați, nevalorizați și ne refugiem în mecanismele de coping dezvoltate în copilărie (alimente, alcool, droguri sau sex).

„Iubirea pură este eliberată de orice formă de  condiție și control”

Stiloul este limba gândului

Aceasta este o invitație la a scrie într-o formă terapeutică, dat fiind faptul că scrierea reprezintă un spaţiu de reflexie care susține, activează și alină psihicul. Sinele este un sine narator pe care dacă nu l-am avea pentru a ne povesti istoriile de viaţă l-am inventa.

„Viața este șansa ta de a exprima Sinele în cel mai palpitant și creativ mod cu putință”

Avantajul scrierii terapeutice este transformarea unui moment traumatic în sănătate psihică și fizică, fiind cunoscut faptul că experiențele personale sunt procesate cu ajutorul limbajului. Așezarea sentimentelor pe hârtie este un mod de a recupera ceea ce se credea pierdut și reprezintă primul pas în vindecarea sufletului. Pierderea unei persoane dragi este întotdeauna dureroasă, să vorbești despre această pierdere nu este ușor, dar scriindu-i o scrisoare persoanei care te-a abandonat face ca pierderea să fie mai ușor de suportat și ne permite sa ne continuăm viața și să înțelegem că modul în care noi am trăit evenimentele din trecut reprezintă doar o parte a realității, realitate trăită de către copil dar nu și de către ceilalți implicați.

„Scrisul este un mod de a te apropria de ceea ce nu știai că ști!”

Personal am început să îi scriu tatălui meu. La început scrisorile erau pline de resentimente și reproșuri dar în timp au început să apară amintirile frumoase pe care le-am închis într-un sertar uitat al memoriei. Am înțeles de ce iubesc să conduc, pentru că de fiecare data când mergeam cu mașina mă ținea în brațe și conduceam împreună. Am înțeles de ce iubesc Tae bo, de ce îmi plac ceasurile bărbătești și de ce refuz să vorbesc cu el. Sunt încă pe drum, dar sunt cu un pas mai în față datorită scrierii terapeutice. Şi chiar dacă el nu o să primească niciodată scrisorile mele, ele sunt pentru mine nu pentru el căci poți vindeca sufletul tău dar nu și pe al celuilalt, dacă nu este pregătit să se schimbe.

Iubesc să conduc, mă liniștește să fiu iar în brațele tale
Iubesc să conduc, mă liniștește să fiu iar în brațele tale

Scriind despre un subiect dificil învățăm să controlăm „monstrul”, să ne obișnuim cu situația și astfel aceasta își pierde din forță ocupând mai putin spațiu în gândurile noastre. Scrierea terapeutică este o oportunitate de a fi liber, de a împărtăși secretele și astfel se eliberează energia pe care psihicul o folosește pentru a fugi de realitate. Etichetarea emoțiilor reprezintă trecerea de la analogic la digital, generând o poveste pe care copilul a trăit-o într-un fel dar pe care adultul are acum posibilitatea să o rescrie, având un nou cadru de referință prin care privește lumea. Utilizarea scrierii terapeutice crește capacitatea de exprimare și înțelegere a sentimentelor, gândurilor și reacțiilor într-un mod mult mai profund. Eliberarea pe care o oferă scrisul va permite o eliberare în plan social, o deschidere spre noi experiențe pozitive.

„Stiloul este limba gândului!”

Cu ajutorul scrierii terapeutice transformi monologul vocilor interne într-un dialog în care fiecare voce să aibă dreptul la replică, să fie combătută sau înțeleasă. Folosind capacitatea de a dialoga cu noi înșine pentru a gândii, pentru a înțelege, pentru a descrie sentimentele și trăirile noastre ne ajută să conștientizăm acele idei sau sentimente cărora nu le-am acordat suficientă atenție. Se poate folosi scrierea terapeutică pentru a da voce ruminațiilor, pentru a te învârti în cerc, în jurul acelorași idei și să te întorci în punctul inițial sau poți construi un drum nou, un nou cadru de referință pentru a înțelege mai bine universul tău și lumea în care trăiești.

Exercițiu:

Poți pune în cuvinte emoțiile care te sperie?

Cum să scrii:

  • Urmărește primul impuls, nu gândi.
  • Uită în timpul exercițiului de regulile gramaticale.
  • Nu te preocupa pentru conținut, scrie pur și simplu.
  • Fii cât mai descriptiv, detaliile pot fi importante la recitirea textului.
  • Nu te opri, păstrează mâna în mișcare, pauzele invită la cenzură.
  • Du-te direct la rană și scrie, scrie chiar și atunci când doare, chiar și atunci când plângi.

Încearcă să îți imaginezi viața ca pe o poveste și scrieți ție, cea care vei fi peste 5/10 ani continuând să te comporți la fel, folosind aceleași mecanisme de apărare și de soluționare a problemelor și vezi unde te vei afla peste 5/10 ani, și dacă viața pe care ți-ai imaginat-o este viața pe care ți-o dorești? Dacă povestea pe care ai scris-o nu este ceea ce îți dorești de la viața ta, ai acum ocazia să o schimbi, ai ocazia să îți creezi propria poveste în care tu ești și naratorul și eroul vieții tale. Să scrii despre tine este un mod de a pune ordine în lumea ta, de a te descoperii și de a face terapie, unde tu joci atât rolul de client cât și de terapeut.

„Viața ta se va schimba la un cuvânt de al tău!”

Grafia minții

„Sper că voi putea să îți împărtășesc totul, așa cum nu am reușit cu nimeni altcineva până acum și sper că îmi vei fi de mare ajutor”

Jurnalul intim este o„ grafie a minții”. Un portret involuntar ce recompune din fragmente chipul ignorat al celui care scrie. Aceste însemne, aceste dorințe mărturisite denotă trăsăturile, obiceiurile și actele comportamentale care alcătuiesc personalitatea autorului. Printr-o decupare a sentimentelor personale, a stărilor și a gândurilor se crează un portret psihologic desăvârșit.

Jurnalul intim nu este obiectiv, din contră este o creație conștientă a inconștientului ce se relevă prin momentul „accidentului” între momentele de monotonie ale vieții zilnice. Acest moment al „accidentului” este ideal pentru a fi analizat. Acest autoportret începe să existe de la prima literă așternută pe hârtie din cadrul monologului său confesiv. Impulsul de auto-comunicare întâlnit în paginile scrise este un mod de a lucra conștient sau nu asupra problemelor menționate. Acest spațiu de recuperare al dramei interioare este posibil datorita confesiunilor intime, conflictelor interne și fantasmelor descrise în paginile jurnalului.

„Îți scriu aceste gânduri dragul meu, pentru a face cunoștință cu tine. Pentru că nu te cunosc deloc și ți-am vorbit atât de rar, deși sunt mereu împreună cu tine!”

Jurnalul intim este receptorul involuntar al confesiunilor, ale modificărilor de la o zi la alta sau de la o oră la alta a autorului. Această construcție neintenționată și chiar inconștientă a auto-portretului ajunge să descrie o realitate în care autorul nu se recunoaște, dar de care este obligat să țină seama.

Cum sa îți faci un jurnal terapeutic.

Jurnal alimentar

Se rezervă două pagini pentru fiecare zi dintr-un caiet obișnuit. Pe pagina din stânga notați tot ce mâncați și beți în acea zi. Tot pe această pagină se trec și episoadele de alimentație compulsivă, inclusiv cantitatea și calitatea alimentelor consumate, vărsăturile provocate sau laxativele folosite, dacă este cazul. Este important să scrieți ora și data. Pe pagina din dreapta se vor nota gândurile și sentimentele din momentele când mâncați normal dar și din perioadele  compulsive. Notarea aspectelor alimentare ajută la conștientizarea deprinderilor alimentare precum și circumstanțele în care apar  comportamentele  compulsive și  de compensare. Se notează gândurile și sentimentele personale care conduc la comportamentul disfuncțional, aspectele pozitive sau negative din cursul zilei, conflictele care pot genera episoadele compulsive și persoanele care au putut contribui la creșterea anxietăți.

Beneficiile jurnalului

  • În primul rând te va ajuta sa îți creezi o rutină zilnică. Este un exercițiu bun de a pune ordine în gânduri, de a organiza mintea și a exersa calitățile tale de scriitor.
  • Este un mod productiv de a petrece timpul liber care te va ajuta mai târziu  și va dezvolta capacitatea de auto-reflexie. Pentru că atunci când vine vorba de jurnalul tău, creezi un moment în care poți fi tu cu tine, liber de măștile sociale.
  • Este un mod de a îți revizui comportamentul și de a îți schimba credințele.
  • Îți oferă capacitatea de a procesa evenimente cărora nu le-ai dat importanță. Acest mecanism este foarte important pentru a îți vindeca sufletul, căci în momentele de rătăcire nu ne putem baza doar pe amintirile noastre.
  • Scriind ce s-a întâmplat în cursul zilei te ajută sa te liniștești și să înțelegi mai bine cele petrecute.
https://www.facebook.com/zestresispirit?fref=ts
Foto by Zestre și spirit

Nu există  un mod corect de a ține un jurnal, important este să ai un spațiu al tău, în care să vorbești cu tine, în care să îți exprimi sentimentele și gândurile în forma cea mai liberă posibilă. Este adevarat că un jurnal scris de mână este în primul rând un mod de a descărca tensiunile acumulate. Dar dacă îți este frică de privirile străine îți poți crea un spațiu al tău virtual sau un jurnal în calculatorul tău. Atenție însă, va trebui să îți faci o copie de siguranță pentru a nu pierde toate amintirile din cauza unui accident. Frumusețea unui jurnal virtual consta în maniera diferită de a înșira gândurile cu ajutorul tastelor. Adesea îmi las degetele sa scrie fără să mă controlez și sunt surprinsă de conexiunile pe care mintea mea le face în fața calculatorului. Vei ști că jurnalul tău lucrează pentru tine atunci când îl vei reciti și vei exclama: „Nu, aceasta nu sunt eu !”

„Viața ta se va schimba la un cuvânt de al tău!”

Etapa oglindirii, de la individualizare la anorexie

Etapa oglindirii, descoperirea oglinzii și a descoperirii corpului este un moment foarte important, noțiunea de individualizare decurge din experiența oglinzii. Această etapă se desfășoară în două stadii distincte în viața omului. Lacan a vorbit de etapa oglindirii la copilul mic iar acum se vorbește din ce în ce mai mult de etapa oglindirii la adolescenți în ceea ce privește TCA.

Primul stadiu se produce între 4-6 luni, prin apariția altcuiva, imaginea unui copil în oglindă, căci la început copilul ignoră că aceasta este imaginea sa, dacă nu este manageriată de mamă sau de altă persoană în care copilul are încredere riscă să creeze o neconcordanță între imaginea corporală și schema corporală. Dolto povestește despre un caz de schizofrenie la o fetiță de doi ani, la care părinții nu au fost prezenți să gestioneze această experiență, copilul fiind lăsat cu o bonă într-o cameră de hotel cu multe oglinzi și suprafețe  reflectante. Autoarea emite ipoteza că etapa oglindirii ar pute fi și motivul retragerii copiilor cu autism. Experiența oglinzi oferă copilului șocul de a înțelege că imaginea sa corporală nu este totală, această nepotrivire duce la descoperirea că imaginea sa inconștientă a corpului  nu este autentică. El „se vede” pentru prima oară, chiar dacă a simțit diferite părți al corpului, a privit îndelungat mânuțele și piciorușele, el nu și-a văzut chipul și nici întregul corp niciodată.Etapa oglindirii

Din acest moment el nu mai poate să se confunde cu celălalt, nici cu fantasmele narcisice care îl făceau să se imagineze așa cum își dorea. Apare diferența de la „Sunt o mașinuță!” la „Mă joc de-a mașinuța! ” Narcisismul este garant al coeziunii, apără relația subiectului cu Eul personal, ne apără cu privire la pierderea iluziilor referitoare la corpul nostru, chipul nostru, puterea noastră.

Experiența oglindirii este cea care ne învață să ascundem față de ceilalți și față de noi ceea ce simțim, spre deosebire de orbii congenitali care nu au această experiență și pe chipul cărora se citesc sentimentele lor.Ei ne fiind conștienți că acestea se văd.

„Atâta timp cât îți ascunzi emoțiile te îndepărtezi de tine și de ceilalți și singurătatea ta crește proporțional”

În  adolescență are loc al doilea stadiu al oglindirii, atunci când copila trebuie să integreze din nou imaginea de femeie pe care o vede în oglindă cu imaginea de copil din ochii părinților și chiar cu imaginea ei inconștientă de copil. Astfel că în adolescență se regăsește în fața unui corp fragmentat, un corp care de cele mai multe ori pare străin, un corp voluptos, care nu corespunde cu schema ei corporală. Aici mama joacă un rol important în acordarea permisiunii de a fi femeie, dacă această permisiune întârzie să apară adolescentul va prelua controlul asupra corpului său prin restricționarea alimentației ajungând în paradoxul TCA în care ei cred că dețin controlul, acolo unde toată lumea îi acuză că au pierdut controlul.

Este oare un mod de a împiedica creșterea? căci restricționându-și alimentația pierd formele feminine și chiar menstra. Este oare anorexia o formă de apărare împotriva conceptului de a fi femeie, de idealul matern și de naștere?

Adolescenții recurg la oglindă pentru a se regăsi, pentru a nu se pierde complet, vizând realizarea dorinței lor, crează un zid între ei și lume. Absența experienței cu feminitatea și absența experienței de a se comporta cu băieții o va împiedica să placă, în proprii ochi și în fața oglinzii. Relația cu tata în această perioada fie capătă o complexitate afectivă fie dimpotrivă o fugă față de acesta.

Etapa oglindirii

Exercițiu: Obiectivul este să integrăm și să ne acceptăm așa cum suntem. Așezați în fața oglinzii repetați această mantră: „ Mă accept și mă aprob așa cum sunt!”, apoi realizează o respirație profundă și observă ce simți, cum reacționează corpul tău.  Este indicat să notăm în jurnal credințele, sentimentele sau gândurile care nasc din acest exercițiu. Pot exista părți ale corpului care îți plac și care nu, exercițiul presupune să îți accepți și să integrezi acele părți care nu îți plac, să recunoști necesitatea acelei părți pentru buna funcționare a organismului și să îți canalizezi energia și dragostea pentru acea zonă a corpului tău. Acum transformă toate frazele negative pe care le-ai spus/scris despre tine în fraze pozitive, respiră și observă ce simți și ce s-a schimbat. Astfel prin  acest exercițiu și cu ajutorul respirației vei schimba credințele.

Acceptă rușinea ta ca parte a condiției umane

„Omul căruia îi este rușine ar dori să vorbească, să mărturisească faptul că este prizonier, dar dacă va vorbi vinovăția îl va cuprinde că v-a atras în necunoscut”.

Ne este ușor să împărtășim bucuria, fericirea și chiar tristețea persoanelor apropiate. Dar cine ar dori să fie complice la sentimentul de rușine? Nu putem vorbi în public de gândurile noastre, de fantasmele cele mai negre căci ne-ar afecta imaginea socială. Vina apare atunci când nu poți să te accepți pentru greșelile reale sau ireale, când nu poți să te ierți pentru că uneori greșești, când nu poți să te iubești.

„Omul care se rușinează ține un secret dureros, pentru a nu îl tulbura pe cel  iubit”.

Ca să evite disprețul și ca să se apere pe el însuși, el știe că gestul lui, comportamentul lui nu e „normal”. Această otravă este dificil de împărtășit căci presupune o deschidere a sufletului față de ceilalți, o expunere la critică și la prejudecățile socio-culturale. În lumea intimă a celui care îi este rușine locuiește un observator ce strigă: „ Ești jalnic, tu ești singurul vinovat!” și astfel aranjăm strategi costisitoare de ispășire, de autopuniție, de evitare și de ascundere.

Tulburările de comportament alimentar sunt cele mai vizibile atunci când vine vorba de rușinea corporală și a imaginii corporale. Sentimentul de securitate și acceptare a corpului se dobândește în primi ani de viață.

Vindecarea rușinii

  1. Rușinea ajunge să se identifice cu identitatea persoanei și cum rănile sunt adânci este nevoie de răbdare și timp pentru a te simți mai bine. Nu putem începe să ne iubim de la o zi la alta căci nu am ajuns aici în doar o zi, este nevoie de muncă pentru a începe să te accepți, să te respecți și să începi reconstrucția auto-stimei. Dacă te grăbești riști să mai adaugi o cărămidă la castelul rușinii tale, numărând un alt eșec pentru care să te simți vinovat.
  2. Conștientizarea rușinii este un alt pas foarte important, știm cu toți că atunci când cineva se înroșește acesta simte rușine dar același sentiment îl trăiești și atunci când te îndepărtezi de ceilalți, când te retragi fizic sau emoțional din lume și când asculți de gândurile repetitive, în special cele critice la adresa ta.
  3. Cunoașterea mecanismelor de apărare pe care ți le-ai creat pentru a face față rușini. Poate că ai să le recunoști imediat sau poate că ai nevoie de timp să înțelegi că acestea sunt mecanismele tale de a face față rușinii sau poate ai dezvoltat altele decât cele enumerate mai jos. Important este să te întrebi de ce reacționezi așa într-o situație anume și să înțelegi că aceste mecanisme te ajută să te protejezi de durerea provocată de gândurile și sentimentele de rușine.
  • Cel mai des răspuns în fața rușinii este negarea, negarea anumitor momente din viață care ne trezesc sentimentul de rușine: „Neg că am o problemă cu alcoolul pentru a nu fi considerat alcoolic!”, „Neg că dorințele mele sunt importante pentru a nu părea egoist!”, „ Neg că am o problemă pentru a nu îi îngrijora pe ceilalți!”
  • O altă formă este evitarea altor persoane și chiar retragerea din social: „Mă îndepărtez de ceilalți pentru ca îmi este frică de ce o să gândească despre mine!”, „Mă îndepărtez pentru că ma simt diferit și ne la locul meu!”.
  • Perfecționismul este un alt mod de a ascunde rușinea, încercând să fi perfect în tot ceea ce faci: „Destul de des nu spun nimic pentru că îmi este rușine să nu spun o prostie și să par stupid!”, „Îmi doresc ca totul să fie perfect și îmi este rușine dacă cineva observă ceva ne la locul lui!”
  • Aroganța și furia față de ceilalți reprezintă tot mecanisme de apărare împotriva rușini, comportându-ne cu superioritate îi desconsiderăm pe ceilalți pentru a evita eventuale momente de umilire din partea lor: „Mă enervez pe persoanele care îmi spun cum să mă comport pentru că îmi este rușine că nu știu ce trebuie să fac!”, „Îi critic pe alți pentru a nu mă gândi la defectele mele!”
  • Exhibiționismul, expunând comportamentul de care ne rușinăm încercăm să îi convingem pe ceilalți că nu ne deranjează și că suntem ok cu situația dată: „Mă comport că și cum aș fi orgolios de ce am făcut când în realitate îmi este rușine!”

4. Acceptă rușinea ta ca parte a condiției umane, trebuie să acceptăm rușinea noastră înainte de a o putea schimba, nu o putem face să dispară și nu o putem îndepărta cu forța. Încearcă să te împaci cu rușinea ta pentru că ea este doar o altă parte din tine, cu toți ne-am simțit rușinați la un moment dat. Trebuie să respectăm fiecare parte din noi, chiar și rușinea noastră pentru a descoperi amorul propriu.

„Respect și apreciez rușinea pe care o am, cu toate că adesea ea îmi provoacă durere. Știu că face parte din mine, dar și eu sunt om și am dreptul de a fi fericit, sunt valoros și am dreptul să fiu tratat cu respect, onoare și demnitate de persoanele ce mă inconjoară și de către mine însumi. Niciodată nu am sa mai trăiesc o viață plină de rușine.”