Foamea de iubire

Comportamentul alimentar din copilărie ne dezvăluie cum ne raportăm la iubire. Dacă refuzam să mâncăm din mâncarea gătită de mama, dacă eram pofticioși și devoram orice ni se oferea, dacă ne mulțumeam cu porția de mâncare sau furam biscuiți pe ascuns. Toate aceste comportamente ne vorbesc despre felul cum am fost iubiți, recunoscuți sau înțeleși. Copiii fiind avem capacitatea de a ne coborâ standardele și nivelul așteptărilor în funcție de ce ni se oferă de la figurile parentale. Renunțăm să mai cerem ce avem nevoie dacă nu ni se oferă, renunțăm la alinare, dragoste și chiar la a simții durere dacă raspunsul din partea părinților nu este cel pe care îl așteptăm. Legătura  dintre mâncare și iubire se confundă încă din primele momente de viață, modul primordial de relaționare fiind legătura mamă=mâncare. Prin mâncare ni se arată dragostea, mâncând  răspundem dragostei oferite de mamă. Această legătură este esențială supraviețuiri noastre. Dacă ruperea acestei legături, înțărcarea se face într-un mod prea brusc, copilul se refugiază în mâncare, fie prin furie față de mâncare, fie prin lăcomie în exces. Mâncarea nu pleacă la serviciu, mâncarea nu ne părăsește, nu ne ceartă, nu ne pedepsește, nu ne impune limite, mâncarea este întotdeauna acolo oferindu-ne alinare. Ea te încălzește în zilele friguroase și te răcorește în zilele toride, mâncarea devine singura formă de dragoste pe care o cunoști. Mâncarea este un substitut al dragostei, dar mâncarea nu este iubire.

„Iubirea este tot ce avem, este singura modalitate în care ne putem vindeca”

Bowlby, în teoria atașamentului, amintește că în cazul copiilor cu un atașament instabil  le lipsește o reprezentare mentală pozitivă a figurii de atașament și că nevoile lor emoționale nu au fost satisfăcute. În aceste cazuri se poate dezvolta o relație debilitantă cu mâncarea, prezența fizică a îngrijitorului fiind insuficientă. Lipsa acestei conectări emoționale poate creea vidul interior atât de des întâlnit în tulburările de comportament alimentar. Relația cu mâncarea este tratată ca o relație de iubire astfel: un evitant va respinge mâncarea (dragostea) mamei, refuzând să o guste, să o înghită sau chiar să o atingă; un anxios va profita compulsiv de puținele clipe de iubire (mâncare) temându-se că le va putea pierde. Cea mai mare bogăție pe care părinții o pot oferii copiilor este un atașament stabil, aceștia vor purta această bogăție în interior și îi va ajuta în orice ipostază a vieții. Acesta va fi cadoul neprețuit ce îi va permite adultului să facă față provocărilor, să își manifeste afecțiunea, să se bucure de intimitate și să construiască o relație pozitivă cu iubirea.

„Iubește-te când o meriți cel mai puțin, căci atunci ai cea mai mare nevoie de alinare”

Copilul își construiește scenariul de viață, bazat pe experiențele dureroase, pe emoțiile negative și pe momentele când mama nu a fost acolo, luând decizii timpuri care îi influențează viața. Aceste decizii de script pot fi luate de copil la orice vârstă, astfel își construiesc viața pe o credință eronata în așa fel încât să nu mai sufere niciodată. Dacă absența îndelungată a mamei este trăită ca abandon copilul poate lua decizia că este vina lui, că mama l-a părăsit, că nu merită să fie iubit. În cazul unui tată distant sau rece, copilul poate lua decizia că cere prea mult de la el și de la lume și să își coboare așteptările, pentru a putea supraviețui cu frânturile de iubire ce i se oferă. Deasemenea moartea unui membru al familiei sau a unui apropiat poate conduce la decizia că iubirea este prea dureroasă și să își impună să nu mai iubească. În copilărie avem nevoie ca familia noastră să ne hrănească  atât fizic cât și emoțional, să ne protejeze și să ne iubească, dacă nu supraviețuirea copilului este pusă în pericol. Deciziile timpuri apar tocmai pentru a ne proteja de o mamă absentă, un tata alcoolic, un bunic agresiv și a ne asigura supraviețuirea într-un mediu ostil din punct de vedere emoțional. Este momentul în care decidem dacă ne arătam sinele sau îl protejăm, dacă ne valorizăm sau nu corpul; dacă spunem adevarul sau mințim; dacă ne bucurăm de viață sau o evităm.

Caută persoane care să te iubească, nu în ciuda defectelor și a vulnerabilității tale ci datorită lor”

Depresia și tulburările de comportament alimentar

De curând am fost la un curs despre „Depresie” susținut de Dr Mark Widdowson, în care am descoperit că atât depresia cât și  tulburările de comportament alimentar (T.C.A.) au elemente comune și interferează cu capacitatea persoanei de a munci, de a merge la școală, de a socializa și de a fi în relație. Caracteristicile principale mi-au atras atenţia:

  • stări depresive în majoritatea zilelor, sentimentul de tristețe, de gol, de vid interior;
  • pierderea interesului în activitățile cotidiene;
  • fluctuaţia greutăţi cu mai mult de 5% într-o lună, ori scăderea sau creșterea apetitului aproape în fiecare zi;
  • insomnie sau hipersomnie;
  • agitaţie sau lentoare în mișcările corporale:
  • sentimente de culpabilitate;
  • ideei suicidale.

Aproape 50% dintre persoanele cu T.C.A. îndeplinesc criteriile pentru depresie. Un studiu făcut în 2004 a demonstrat că două treimi dintre pacienții diagnosticați cu T.C.A. suferă de depresie și că circa 42% au dezvoltat o tulburare de anxietate în copilărie, înainte de a dezvolta T.C.A.

Obiectivele din procesul depresogen sunt valabile și în cazul T.C.A .

  • Principala țintă este reglarea afectivă.
  • Urmată de tolerarea anxietăţi. Aici Mark ne-a zis un lucu important : „Anxietatea este prietenul tau!”. Anxietatea este un răspuns emoțional la un pericol real sau imaginar din viitor. Persoanele anxioase își spun povești imaginare despre ce s-ar putea întâmpla. Anxietatea este comparată cu săritul de la înălțime în care cei curajoși sar fără să se gândească, cei fricoși nici măcar nu se urcă pe trambulină iar cei anxioși merg până la capătul trambulinei, se uită și își spun povești de groază despre ce s-ar putea întâmpla, ei fac acest drum de mai multe ori.
  • Un alt proces important este focusarea pe negativ. În cazul persoanelor cu T.C.A. singurele strock-uri pe care le primesc sunt pentru pierderea în greutate, corpul perfect, alimentația sănătoasă (vezi articolul despre Ortorexia) pe care o au și astfel își întăresc Convingerile Scenariale. Focusarea pe negativ apare și în cazul Amintirilor Confirmatoare, rememorând doar aspectele negative ale vieții lor. Un exercițiu util din A.T. ( Analiza Tranzacțională) mi se pare repovestirea unui eveniment, a unei zile  dintr-o pozitie optimistă/pozitivă.
  • Ruminațiile, reprezintă un proces cognitiv ce constă în repetarea de manieră obsesivă a gândurilor. Persoanele care fac asta se antrenează într-un comportament pasiv care nu îi ajută să rezolve problema, doar să își întărească Credințele Scenariale
  • Auto-critica, reprezintă un dialog intern între Parinte și Copil, ea este asociată cu perfecționismul, sentimentul de vinovăție și desconsiderări despre sine: „Nu sunt suficient de bun!”, „Nu sunt important!”, „Nu am putere!”; desconsiderări despre ceilalți: „Ei sunt mai buni decât mine și mă vor respinge!”, „Ei sunt egoiști și imorali!”; desconsiderări despre lume: „Viața este grea!”, ”Viața nu are sens!”,„Viața nu merită trăită!”. Mentinerea sentimentului de vinovăție duce la o imagine negativă a sinelui ce poate fi menținută mult timp după încheierea tratamentului; 60% dintre cazuri ajung la recidivă. Aceste sentimente racket întăresc poziția de viață „Eu nu sunt Ok, Tu ești Ok”.
  • Retragerea socială poate exagera și menține patologia, de aceea este recomandat ca persoana să participe la întălniri de grup și să aibă o viaţă socială cât mai activă.

În ceea ce privește tratamentul, pentru ambele tulburări este necesară terapia cognitiv-comportamentală care se bazează pe identificarea, înțelegerea și modificarea tiparelor de comportament. Cele două tulburări pot fi tratate în același timp, dar vindecarea uneia nu implică și vindecarea celeilalte. Important este ruperea cercului vicios în care subiectul se află. Cercul vicios pornește de la Depresie, trecem prin desconsiderări față de propria persoană, pe care le alinăm de cele mai mult ori cu ciocolată sau alimente de tipul „confort food”, după care ne simțim vinovați pentru cât am mâncat și încep ruminațiile de genul: „Uită-te la tine, ești o grasă!”, „Nimeni nu te iubește!” și auto-critica, care duc înapoi spre stări depresive; închizând cercul.

Persoanele reacţionează la situaţiile de stres cu depresie, furie, tristeţe, pierderea stimei de sine şi sentimente de neputinţă. Pentru a opri cercul este nevoie să lucrezi cu un contract pentru a înlătura acţiunile auto-distructive. Astfel timp de 72 de ore nu vei face nimic care să întărească cercul vicios. Nu te vei desconsidera, îţi vei oferi mângâieri în loc de alimente de confort, îţi vei oferi strock-uri pozitive pentru creativitate în cazul ruminaţiilor, vei elimina Părintele Critic şi te vei bucur de starea de bine.