Relația cu tatăl – o bază de siguranță

Destinul de femeie al fiecărei fete depinde de relația pe care o are cu tatăl ei. Amprenta poate fi pozitivă când relația se dezvoltă normal sau negativă când există fie prea multă, fie prea puțină iubire și astfel această primă relație lasă o rană adâncă în sufletul viitoarei femei. Fetele caută inconștient „bărbatul ideal” care să aibă același calități și defecte ca ale tatălui, să fie o copie fidelă la nivel psihologic, o „umbră” a tatălui.

La naștere tatăl este primul bărbat pentru care contezi, sentimentele sale față de copil influențează direct creșterea și dezvoltarea viitoarei femei. Dacă pentru fiică el (tatăl) este primul bărbat cu care intră în relație, pentru tată ea (fiica) nu este prima femeie pe care o iubește, acesta fiind înainte copilul mamei sale, frate și soț. Tatăl trebuie să știe cum să primească și cum să-i facă loc în viața lui acestei noi femei, acestor noi sentimente față de fiica sa și să îi ofere acesteia o bază de siguranță. Modul în care un tată își ia fiica în brațe, tonul vocii lui, mirosul lui, primele sentimente pe care i le trezește copilei, toate acestea vor influența modul de relaționare al viitoarei femei cu bărbații din viața ei. Copiii au nevoie de părinți „suficienți de buni” asta înseamnă că părinții (tatăl) să îi arate copilului că a fost dorit și să fie prezent în viața copilului său, să fie capabili de o conectare emoțională și să înțeleagă că copiii, în primii ani de viață (0-7 ani) nu trăiesc într-o lume materială ci într-o lume emoțională.

În copilăria mică, fiica încearcă să își facă simțită prezența adoptând și îmbrățișând comportamentul tatălui, va căuta o stare de complicitate cu acesta ce va avea ca scop întărirea imaginii de sine și confirmarea că este înțeleasă și apreciată de către tată. Ignorarea acestui comportament sau lipsa de interes din partea tatălui va duce la o lipsă de încredere a fetei în propriile forțe și sentimentul că nu este la înălțimea așteptărilor lui.

La adolescență fetele au nevoie de validare din partea părintelui, validare ce va contribui la definirea rolului de femeie. Adolescența este o perioadă când relația celor doi are de suferit, când eșecul din relația tată fiică se observă în eșecul școlar, absenteism, fuga de acasă, probleme de comportament și toxico-dependențe. Este important ca părintele să își amintească că prin venele lor curge același sânge și că de cele mai multe ori copila pune în acțiune același comportament ca al părintelui. Multe din crizele adolescenței sunt declanșate, mai mult sau mai puțin conștient, din dorința fetei de a fi recunoscută și validată de tată. Adolescentele au tendința să se revolte, să spună „nu”  ca să se distanțeze de imaginea mentală a tatălui sau să joace „provocarea”. Când o fată joacă „provocarea” ea defapt își caută tatăl, caută protecția și liniștea pe care nu o primește de la tată. Astfel adolescenta descoperă dragostea și se luptă între iubirea paternă și iubirea pasională. Neacceptarea băiatului ales de fată, poate duce la ruptura relației (tata-fiică), la o distanțare brutală între cei doi și chiar la transformarea sentimentelor de iubire în contrariu.

Copila nu are nevoie de un tată ideal, imaginar, care să fie perfect; ea are nevoie de un tată real, prezent care să o vadă și să o valideze ca femeie. Fără această atenție a tatălui copila riscă să devină o „fiică invizibilă” și să dezvolte sentimente de inferioritate și inadecvare ce îi vor marca viața. Există trei tipuri de relație cu consecințe dureroase pentru tânăra femeie:

  • relația strict imperativă – „Fă ca mine, în ritmul meu, dacă vrei să reușești”. Sentimentul copilului „Nu sunt suficient de bun”
  • relația de tip proiectivă – „Fii ceea ce eu nu am putut să fiu”. Sentimentul copilului „Nu voi atinge niciodată idealul”
  • relația de tip regresiv – întâlnită la tații dominați de pulsiuni erotice sau agresive, care fug de orice contact cu fiica lor, ce le-ar putea scoate la iveală fragilitatea. Sentimentul copilului „Nu exista”.

caroline-hernandez-177784

A fi tată este o poveste de suflet. O fată nu așteaptă de la tatăl ei să gândească în locul ei, ci să îi pese de ea, să o înțeleagă, iar pentru aceasta este necesar ca el să își facă timp să o asculte la orice vârstă a vieții. Când este mică își dorește ca tatăl să fie interesat de jocurile ei, de prietenii ei; la adolescență își dorește să îi accepte independența; tânăra femeie își dorește să aibă încredere în alegerile ei amoroase; devenită mamă își dorește ca tatăl ei să o sprijine în educația copiilor și să o asculte. Dar mai presus de toate o fiică își dorește să fie iubită de către tatăl ei, să fie mândră de tatăl ei pentru a se putea identifica cu el.

Bibliografie și biblioterapie: „Cum să fii un tată bun pentru fiica ta” A. Braconnier.

Foto: Unsplash by Caroline Hernandesz

Trasează-ți limitele ca să cunoști libertatea

G. Liiceanu, (1994) aseamănă libertatea cu zborul, care nu ar fi posibil în absența gravitației, astfel, „libertatea nu are sens decât în condițiile existenței unei limite”, pentru autor drumul  care deschide către libertate începe cu „a fi” dar mai ales cu „ a fi conștient de faptul că ești finit”, că tu ca persoană ai anumite limite fizice, psihice și sociale de care este important să ți cont pentru a fi liber. Ideea că ne naștem liberi este combătută de autor, noi nu alegem când să ne naștem, unde sau cine să ne fie părinții, nu alegem cultura, societatea și nici măcar să ne naștem oameni. Acesta fiind paradoxul libertății „ libertatea vine laolaltă cu limitele care o fac cu putință”.

În psihologie limitele reprezintă granițele invizibile care ne asigură individualitatea „ceva există în măsura în care are hotare”, astfel putem afirma că apariția limitelor echivalează cu actul de naștere a personalității. Când suntem mici „ceilalți” ne construiesc granițele, fie direct sau indirect, după un tipar socio-cultural acceptat sau după propriile nevoi; dar asta nu te face să fi tu, să fi liber, ci ești doar un model aprobat, ești premisa a ceea ce ai putea fi dacă ai hotărâ să îți definești granițele. Dacă acceptăm că limita este cea care conferă identitate individului, atunci noi ne definim prin felul în care reușim să punem limite.

Există trei tipuri diferite și clar conturate de a pune limite, conform B. Schaeffer (2009):

  1. Persoanele cu limite rigide,  sunt caracterizate atât prin gândire, atitudine și comportament rigid cât și printr-o izolare afectivă, respingerea iedeii de vulnerabilitate și o empatie scăzută. Aceste persoane vor reacționa agresiv atunci când le sunt încălcate limitele, de cele mai multe ori având o exprimare parentală a furiei și nemulțumiri. „Trebuie să faci cum spun eu!”„ Încetează!”
  2. Persoanele cu limite ferme dar flexibile, aceștia sesizează când ceilalți le încalcă granițele, pot spune „nu ” cu ușurință, dar pot face și compromisuri cântărind situația în aici și acum. Gândirea lor este nuanțată, sunt persoane empatice, capabile de auto-dezvăluire față de persoanele de încredere, au un nivel ridicat de respect față de celelalte persoane, față de propria persoană, dar și față de principiile și valorile morale. „Mă deranjează comportamentul tău, pentru a putea continua, te rog să te oprești!”
  3. Persoanele cu limite flexibile sau slab definite, nu sesizează când le sunt încălcate granițele personale, au tendința de a le face pe plac altor persoane, fiind de multe ori în incapacitatea de a îi refuza, sunt dispuși să renunțe la propriile principii și valori pentru a nu îi supăra pe ceilalți și se angajează în relații și discuții intime chiar și cu persoane străine. „Vai puiuț, te-ai plictisit, hai să ne jucăm împreună!”

În Analiza Tranzacțională, limitele sunt legate de redobândirea identității, de starea eului de Adult, de ceea ce faci în aici şi acum. Berne consideră că putem pune limite din oricare stare a eului (Părinte,Adult,Copil) dar că pentru a fi cu adevărat liberi este nevoie ca limitele să fie puse în aici și acum, în contact cu starea eului de Adult, exprimându-ți nevoile, sentimentele și gândurile în momentul prezent. Atunci când ne sunt încălcate limitele reacționăm de cele mai multe ori cu furie sau frustrare, tocmai pentru că amenințarea hotarelor înseamnă amenințarea eului și riscul de a nu mai exista. În timp ce cunoașterea și exprimarea limitelor se traduce în respect și iubire de sine. Pentru a-ți consolida Adultul ai nevoie, în viziunea lui Berne, de patru stâlpi fundamentali:

  1. Încrederea în sine, stima de sine, sentimentul valorii de sine.„Eu sunt OK”
  2. Respect față de propria persoană, familie, comunitate, societate. „Eu sunt OK, Tu ești OK”
  3. Comunicare eficientă, prin exprimarea nevoilor reale în vederea atingeri unui obiectiv. Tranzacții paralele.
  4. Sentimente autentice, cu rol de busolă, care ne ghidează, orientează și ne motivează

Bibliografie

  • Berne E. 2011, Analiza Tranzacțională în Psihoterapie, Editura Trei, Bucirești.
  • Liiceanu G. 1994, Despre Limite, Editura Humanitas, București.
  • Schaeffer B. 2009,  Dragoste sau dependenţă? Cum să recunoşti iubirea sănătoasă, Editura Trei, Bucureşti.

Foto:  Unsplash by Greg Rakozy

Frumusețea se obține citind

Televizorul este pentru mine un mod foarte bun de a mă educa. De fiecare dată când cineva pornește televizorul, mă duc în altă cameră ca să citesc o carte” (Groucho Marx).

Mass-media este o parte importantă în viața a milioane de copii, adolescenți și adulți. Aceste medii -televiziune, reviste, internet- sunt saturate de mesaje nesănătoase despre dimensiunile „corpului ideal”, forma și greutatea corespunzătoare, suprapuse peste mesaje cu privire la fericire, plăcere, moralitate, atractivitate, autocontrol și mesaje de putere.

Femeia ideală construită de mass-media este tânăra, înaltă, subțirică, cu pielea alba, părul lung și corpul bine definit. Acest model respectă imaginea iconică a femeii delicate, firave și slăbuță, dar nu se bazează pe un model real ci pe unul digitalizat care stabilește un etalon de frumusețe, dincolo de posibilitățile reale. Acest model prezentat ca „natural” în media nu poate fi realizabil prin dedicație personală, nu este sănătos fizic și crește gradul de insatisfacție corporală împingându-l pe individ la comportamente de risc. 

Această violență invizibilă a mass-mediei întărește și justifică sexismul și prejudecățile cu privire la rolul femeii în societatea modernă, transformând imaginea femeii într-un „accesoriu” frumos, slab și tânăr necesar oricărui bărbat de succes. Revistele de modă, reclamele la diferite produse reduc femeia la dimensiunea ei estetică de înfrumusețare, ignorând partea sa intelectuală. Astfel, îmi permit să afirm că:  Cititul slăbește! Modelele feminine de succes sunt slab reprezentate în media, în timp ce „artistele” se găsesc la tot pasul inundând spațiul public cu ținute vulgare și comportamente ostentative.

„Femeile sunt niște nulități simpatice” , spunea Cioran

Consecințele directe a obiectivizări corpului feminin sunt: insatisfacția corporală, imagine de sine negativă, creșterea comportamentelor de risc și dezvoltarea  tulburărilor alimentare. Transformarea femeii în obiect de consum poate duce în timp la anihilarea simbolică a femeii ca valoare. Par lucruri nerealiste, dar pasivitatea societății față de expunerea corpului provocator pentru a vinde orice marfă, de la mașini de lux și până la înghețată, poate reprezenta baza unei industrii care vinde și cumpără femei.

„Femeia este proprietatea noastră, noi nu suntem a sa” , afirma Bonaparte

Această societate este cea care stabilește etalonul pentru societatea viitoare, suntem noi cei care transmitem modelele culturale și sociale copiilor noștri, suntem noi cei care putem închide televizorul și pune mâna pe carte. Doar prin concentrarea atenției asupra unor valori universale, prin educarea generației prezente ne putem salva de la devalorizarea imaginii feminine. Este nevoie de un efort personal în revalorizarea calităților feminine și recunoașterea aspirației către egalitatea de gen. Putem face asta prin campanii de sensibilizare și educare a opiniei publice în sensul eliminării clișeelor existente și schimbării atitudinilor și comportamentelor discriminatori față de femei.

Primul pas pe care îl poți face e să te supui unui test de influență a mass-mediei asupra imaginii corporale  și să verifici cât de mult imaginea promovată în media de „corp ideal” îți influențează comportamentul alimentar. Al doilea pas este să îți concentrezi atenția asupra dezvoltări tale personale și nu asupra kilogramelor, dietelor restrictive sau a ultimului tratament de înfrumusețare prezentat în media.

Închisoarea bunelor intenţii

Privarea de libertate este cea mai grea pedeapsă pe care un om o poate suporta, libertatea este unul din drepturile fundamentale ale omului împreună cu dreptul la securitate, dreptul la proprietate și rezistență împotriva opresiunii. Dar prin detenție se înțelege doar privarea de  libertate, deținuților asigurându-li-se respectarea celorlalte drepturi fundamentale, în cazul adicției alimentare subiectul își pierde toate aceste privilegii.

Orice om are o idee bună și fixă care arată incapacitatea lui de a fi liber… (Tudor Arghezi)

Tulburarea de comportament alimentar începe, în cele mai multe cazuri, ca o revendicare a corpului, dreptul la proprietate, pe care subiectul nu îl mai percepe ca fiind al lui și pe care încearcă să îl controleze, prin atenția acordată alimentației, prin concentrarea asupra kilogramelor și prin formarea unei rezistențe împotriva părinților super-protectori, pe care îi simte ca invadatori ai spațiului personal.  De cele mai multe ori adolescentul provine dintr-un mediu rigid, cu norme stricte, care sub protecția „Noi îți vrem binele!” îi îngrădesc libertatea. Din această închisoare încearcă copilul să evadeze și singurul mod pe care îl găsește este izolarea de familie, retragerea către Sine, într-o tentativă disperată de a exista.  Lucru care nu face decât să îi crească granițele și ca familia să își întoarcă toată atenția asupra acestui „copil bolnav”. De cele mai mult ori părinții „se trezesc” cu această problemă și se învinovățesc reciproc pentru că nu au văzut, dar nu își schimbă cu nimic comportamentul. În loc să renunțe la ideea de a mai controla corpul copilului lor, acesta devine centru atenției. Cât? Unde? și Ce ai mâncat? devin singurele conversații și singurele momente când adolescentul primește atenție. Astfel, învață să manipuleze situația în favoarea sa, alimentele devenind monedă de schimb pentru îndeplinirea diferitelor capricii. Pe această luptă „corp la corp ” se grefează complimentele valorizatoare din afara familiei, care sunt cu adevărat importante pentru adolescent. În această societate în care a fi slab=a fi valoros, se conturează anorexia ca iluzie a independenței față de părinți, de luptă împotriva oricărei forme de dependență. Anturajul contribuie la creșterea acestui sentiment de falsă independență, formând front comun împotriva figurilor parentale.  Câștigarea independenței în raport cu familia este un eșec total, adicția alimentară  consolidează și mai mult dependența de mediul familial. 

Ce altă temniță e mai întunecată decât adâncul propriului nostru suflet! Ce temnicer mai necruțător cunoaștem, decât noi înșine. (Nathaniel Hawthorne)

Deși spitalizările și separarea de mediul familial sunt condamnate, în prezent, mulți terapeuți recomandă separarea de mamă pe perioada tratamentului, în spitale observându-se o exacerbare comportamentală a fiicei după vizita mamei. Separarea fizică nu înseamnă ruperea legăturilor de dependență, aici intervine psihoterapia care le poate ajuta pe tinere să smulgă din mintea și inima lor legăturile cu figurile parentale. Părinților le este recomandat deasemenea să urmeze o terapie fie  pentru a le oferii susținerea psihologică, fie pentru a învăța noi moduri de relaționare familială.  În lipsa ajutorului de specialitate există riscul ca acest eșec al independenței să le împingă până la moarte. 

Nimeni nu e liber dacă este sclavul corpului. (Seneca)

Foto: Diana Cretu | Photography

O boală invizibilă

Zilele trecute am primit un mail și m-am gândit mult dacă să îl fac public sau nu, dar cum o prietenă mi-a amintit că sunt „un prieten invizibil” pentru acei ce au nevoie de cineva care să îi asculte, am decis să vă redeau fragmente din acest mail în speranța că mai sunt și alți care se confruntă cu aceiași problemă și împreună putem schimba mentalitatea celor care ar trebui sa ne ajute.

„Nimeni nu știe cât de dureros este o dată ajunsă la spital, după ce ai luptat cu gândul, rușinea și oroarea să fi tratată cu „Pune mână și mănâncă!” sau să fi păzită de o asistentă ca un copil mic până când mănânci tot din farfurie”.

Din păcate în România anorexia este încă privită ca o fiță, capriciu și lipsește conștiința faptului că acestă boală omoară mii de tinere în fiecare an. Din păcate în facultățile de profil (medicină, psihiatrie, psihologie) nu se predă nici măcar un curs de specialitate și cadrele noastre medicale nu sunt pregătite pentru a face față nivelului tot mai mare de tinerii afectați de TCA.  Contrar concepției comune această tulburare este mult mai mult decât dorința de a fii slabă și are o componentă genetică care este declanșată de mediu și de experiențele de viață. Boala este opusul vanități, o condiție alimentată de anxietatea incontrolabilă pe un fond depresiv. Din păcate nu exista un centru de reabilitare și singurul spital care se ocupa de TCA este Al.Obreja unde fetele și asa speriate sunt internate la psihiatrie.

„În cazul în care ajungi la un psihiatru care a auzit de anorexie ești tratat cu pastile și cu indiferență ca și cum tu, boala ta, nu ai fi importantă

Pentru astfel de persoane care au nevoie de un prieten, de o comunitate care să le înțeleagă și să le susțină afectiv, pentru asta suntem aici, pentru a împărtăși poveștile voastre și a da voce neputinței.

Valențele TCA
Comunitatea Prietenul invizibil este alături de tine. Te așteptăm pe Facebook.

„O femeie frumoasă nu urmează mulțimea, este mereu ea însăși!”

Societatea creează moda, care are o influență directă asupra imaginii corporale punând presiune asupra corpului care trebuie sa fie ideal, pentru a atinge acest ideal ne înfometăm, modelăm și suferim transformări fizice ce duc la crearea unui personalități vulnerabile și influențabile. Imaginea socială a corpului este oglinda epocii și frumusețea corporala a galopat de la ideal la imposibil și acum la distorsionarea imaginii corporale. Dacă ai o greutate mai mare decât „norma estetică” riști să fi considerat respingător și chiar exclus. Astfel că milioane de persoane se găsesc într-o luptă continuă cu cântarul, ce se transformă în anxietate și obsesie pentru a atinge idealul social și a fi acceptat. Mass-media, industria farmaceutică și alimentară întăresc idealul de frumusețe în care femeile, și nu numai, cad victime sentimentelor de inferioritate. Aceste strategii de marketing agresiv le afectează sănătatea fizică și psihică.

Una din manechinele preferate a lui Mary Quant

Faimoasa „mărime 0”/XS impusă de Mary Quant în ani 60 pentru manechinele ei a căpătat treptat putere în fața modelelor senzuale promovate de către industria cinematografică. Astfel fetele au început să slăbească pentru a se conforma acestui nou model pe care inițiatoarea lui îl numea „modelul eternei tinereți” , ajungând să se impună în ani 80 și să atingă punctul culminat în 2000. Calvin Klei s-a unit acestui trend în 90 când Kate Moss care cântărea doar 44 de Kg la o înălțime de 1.77  a devenit imaginea companiei sale.  S-a mers și mai departe ajungându-se la mărimea XXS pentru cele ca V.Beckham și Amy Winehouser cărora pantaloni de la mărimea XS le erau prea mari. Au urmat numeroase fete care dorindu-și un loc în industria modei s-au înfometat pentru a atinge acest „ideal” și numeroase cazuri de tinere care au căzut pradă anorexiei încercând să atingă aceste „standarde” promovate de modă. Pe baza acestor standarde s-a dezvoltat o întreagă industrie a rețetelor de slăbit, suplimentelor alimentare și o explozie de diete care mai de care mai restrictive și miraculoase.

Marimea 0
Mărimea zero promovată pe podium, este cu mult sub standardele de 90/60/90 promovate în concursurile de frumusețe ajungând la 78/51/80

În ultimi ani s-a inițiat o campanie prin care erau respinse manechinele care aveau un indice corporal sub 18,5 dar din păcate puține companii de modeling s-au unit acestei inițiative. Dove s-a alăturat încă din 2009 acestui trend începând să prezinte în campaniile sale publicitare femei cu dimensiuni reale. Numeroase cântărețe și artiste s-au alăturat campaniilor care prezintă corpul feminin real renunțând la photoshop, astfel că Lizzie Miller a acceptat să pozeze goală pentru revista Glamour la cele 80 de Kg ale ei și 1.80 înălțime. Un proiect experimental se desfășoară pe străzile din Londra unde manechinele de plastic din vitrinele magazinelor reprezintă acum femei reale cu dimensiunile corespunzătoare. Se duce o luptă continuă pentru a schimba standardele de frumusețe și încet-încet așa numita „mărimea 0” va dispărea din magazine.

Este adevărat că anorexia nu a luat naștere pe pasarele de modă dar promovarea acestei imagini scheletice a dus la creșterea acestei tulburări. G. Armani declara într-un interviu că:

Este nevoie să defilăm împreună pentru a schimba imaginea socială a corpului!”

Dar în ciuda acestor campanii în lumea modei și nu numai există numeroase personaje care nu vor să renunțe la  această mărime susținând că moda este o iluzie, o lume a viselor și că nimeni nu își dorește să vadă femei rubensiene.

Femei realelizzie-miller

Ideea că orice femeie este frumoasă indiferent de kilogramele ei începe să își facă loc în societatea noastră și în lumea modei unde femeile reale devin protagonistele zilelor noastre. Alătură-te și tu campaniei de promovare a frumuseții reale și postează pe pagina ta o poză cu tine urmată de mesajul

„O femeie frumoasă nu urmează mulțimea, este mereu ea însăși!”

Grafia minții

„Sper că voi putea să îți împărtășesc totul, așa cum nu am reușit cu nimeni altcineva până acum și sper că îmi vei fi de mare ajutor”

Jurnalul intim este o„ grafie a minții”. Un portret involuntar ce recompune din fragmente chipul ignorat al celui care scrie. Aceste însemne, aceste dorințe mărturisite denotă trăsăturile, obiceiurile și actele comportamentale care alcătuiesc personalitatea autorului. Printr-o decupare a sentimentelor personale, a stărilor și a gândurilor se crează un portret psihologic desăvârșit.

Jurnalul intim nu este obiectiv, din contră este o creație conștientă a inconștientului ce se relevă prin momentul „accidentului” între momentele de monotonie ale vieții zilnice. Acest moment al „accidentului” este ideal pentru a fi analizat. Acest autoportret începe să existe de la prima literă așternută pe hârtie din cadrul monologului său confesiv. Impulsul de auto-comunicare întâlnit în paginile scrise este un mod de a lucra conștient sau nu asupra problemelor menționate. Acest spațiu de recuperare al dramei interioare este posibil datorita confesiunilor intime, conflictelor interne și fantasmelor descrise în paginile jurnalului.

„Îți scriu aceste gânduri dragul meu, pentru a face cunoștință cu tine. Pentru că nu te cunosc deloc și ți-am vorbit atât de rar, deși sunt mereu împreună cu tine!”

Jurnalul intim este receptorul involuntar al confesiunilor, ale modificărilor de la o zi la alta sau de la o oră la alta a autorului. Această construcție neintenționată și chiar inconștientă a auto-portretului ajunge să descrie o realitate în care autorul nu se recunoaște, dar de care este obligat să țină seama.

Cum sa îți faci un jurnal terapeutic.

Jurnal alimentar

Se rezervă două pagini pentru fiecare zi dintr-un caiet obișnuit. Pe pagina din stânga notați tot ce mâncați și beți în acea zi. Tot pe această pagină se trec și episoadele de alimentație compulsivă, inclusiv cantitatea și calitatea alimentelor consumate, vărsăturile provocate sau laxativele folosite, dacă este cazul. Este important să scrieți ora și data. Pe pagina din dreapta se vor nota gândurile și sentimentele din momentele când mâncați normal dar și din perioadele  compulsive. Notarea aspectelor alimentare ajută la conștientizarea deprinderilor alimentare precum și circumstanțele în care apar  comportamentele  compulsive și  de compensare. Se notează gândurile și sentimentele personale care conduc la comportamentul disfuncțional, aspectele pozitive sau negative din cursul zilei, conflictele care pot genera episoadele compulsive și persoanele care au putut contribui la creșterea anxietăți.

Beneficiile jurnalului

  • În primul rând te va ajuta sa îți creezi o rutină zilnică. Este un exercițiu bun de a pune ordine în gânduri, de a organiza mintea și a exersa calitățile tale de scriitor.
  • Este un mod productiv de a petrece timpul liber care te va ajuta mai târziu  și va dezvolta capacitatea de auto-reflexie. Pentru că atunci când vine vorba de jurnalul tău, creezi un moment în care poți fi tu cu tine, liber de măștile sociale.
  • Este un mod de a îți revizui comportamentul și de a îți schimba credințele.
  • Îți oferă capacitatea de a procesa evenimente cărora nu le-ai dat importanță. Acest mecanism este foarte important pentru a îți vindeca sufletul, căci în momentele de rătăcire nu ne putem baza doar pe amintirile noastre.
  • Scriind ce s-a întâmplat în cursul zilei te ajută sa te liniștești și să înțelegi mai bine cele petrecute.
https://www.facebook.com/zestresispirit?fref=ts
Foto by Zestre și spirit

Nu există  un mod corect de a ține un jurnal, important este să ai un spațiu al tău, în care să vorbești cu tine, în care să îți exprimi sentimentele și gândurile în forma cea mai liberă posibilă. Este adevarat că un jurnal scris de mână este în primul rând un mod de a descărca tensiunile acumulate. Dar dacă îți este frică de privirile străine îți poți crea un spațiu al tău virtual sau un jurnal în calculatorul tău. Atenție însă, va trebui să îți faci o copie de siguranță pentru a nu pierde toate amintirile din cauza unui accident. Frumusețea unui jurnal virtual consta în maniera diferită de a înșira gândurile cu ajutorul tastelor. Adesea îmi las degetele sa scrie fără să mă controlez și sunt surprinsă de conexiunile pe care mintea mea le face în fața calculatorului. Vei ști că jurnalul tău lucrează pentru tine atunci când îl vei reciti și vei exclama: „Nu, aceasta nu sunt eu !”

„Viața ta se va schimba la un cuvânt de al tău!”