Anxietatea sau frica fără obiect

Anxietatea nu cunoaște un „de care” sau „pe care” de aceea a fost definită ca frică fără obiect, în timp ce frica este o stare afectivă, ce ne avertizează de un pericol. Fricile iraționale apar atunci când persoana se simte și se comportă ca în cazul unui pericol major, chiar dacă situația, realitatea prezintă un pericol minimal.

Persoana dominată de anxietate trăiește într-o încordare continuă, se simte într-un pericol permanent, sub o amenințare care plutește în aer, ce se poate fixa pe diferite subiecte (relațiile interumane, sănătatea proprie sau a unui familiar) găsind tot timpul noi motive de îngrijorare. Persoana se află într-o permanentă stare de tensiune și supra-încordare, este în permanență îngrijorată, împiedicând-o să se simtă confortabil, prezintă o hipersensibilitate la relațiile interpersonale, simțindu-se adesea inadecvată sau respinsă.

Reacțiile corporale ce însoțesc anxietatea sunt: tensiune musculară în zona gâtului, a cefei, a umerilor și a părții superioare a spatelui; tranzit intestinal lax; tulburări de somn; transpirație abundentă; o ușoară hipertensiune arterială; palpitații și tulburări respiratorii – fără o legătură fiziologică sau un alt diagnostic medical. Mai mult persoanele anxioase dezvoltă o teamă de propriile stări și reacții: se tem de palpitații, amețeli, senzația de leșin…etc. Astfel, de teama propriilor reacții încep să evite anumite situații ce i-ar putea declanșa anxietatea. O altă caracteristică, ce apare la persoanele anxioase, este teama de propriile gânduri, care îl loc să trateze rațional o reacție fiziologică sau o stare afectivă, dezvoltă o serie de gânduri automate ce îl conduc întotdeauna spre o boală gravă, incurabilă – crescând astfel nivelul anxietății. Clark afirmă că oamenii au tendința de a interpreta o serie de simptome corporale într-un mod catastrofic pe sistemul:„eu simt…..; eu gândesc…..”. În continuare vom prezenta câteva exemple, urmând ca voi să va identificați singuri legătura dintre senzațiile corporale și gândurile automate.

  • Eu simt palpitații; eu gândesc că am o boală de inimă sau că voi face un atac de cord”
  • Eu  simt dificultăți în respirație; eu gândesc că respirația mea se va oprii, mă voi sufoca și voi murii”
  • Eu simt o amețeală, senzație de leșin; eu gândesc că voi leșina, voi cădea, mă voi lovii și voi murii

Persoanele învață repede cum se pot elibera de această angoasă. Ele adoptă fie un comportament de evadare (ex: dacă panica se declanșează într-un mijloc de transport public, coboară imediat la prima stație) fie un comportament de evitare (ex: refuză să mai călătorească cu acel mijloc de transport sau evită locurile aglomerate). Comportamentul de evadare sau de fugă din situația anxiogenă duce la comportametul de evitare care chiar dacă pentru moment are ca scop diminuarea anxietății, cele două pattern-uri comportamentale nu fac altceva decât să contribuie la creșterea și fixarea anxietății, ce va da naștere mai târziu la o anxietate anticipatorie, de fiecare dată când persoana se va gândi să călătorească. Astfel se închide cercul vicios al anxiosului, devenind incapabil să se elibereze.

document-fara-titlu

 

Am spus la început că anxietatea este o frică fără obiect, cu toate că dacă am intra în lumea unei persoane anxioase, am vedea că aceasta privește lumea internă și cea externă ca un mediu amenințător și anxiogen, astfel anxietatea este un răspuns logic la o interpretare eronată a realității înconjurătoare. Principalele simptome sunt: supra-încordare musculară, tremurături, neliniște, oboseală, tulburări respiratorii, palpitații, transpirație, senzația de gură/gât uscat, amețeli, senzația de greață, diaree, micțiuni frecvente, dificultate de concentrare a atenției, senzația de nod în gât, insomnie, irascibilitate.

Dacă și tu ai experimentat aceste simptome, cu siguranță că ai căutat informații în mediul online, lucru care nu a făcut decât să te neliniștească și mai rău, ce a condus la creșterea anxietății tale. Următorul pas logic este consultarea medicului de familie, analize de rutină și unul sau doi specialiști. Majoritatea s-ar opri aici, constatând că nu este o problemă medicală, dar nu și anxiosul „ cu siguranță am o boală rară, nediagnosticată” , „doctorul era prea tânăr / prea bătrân” etc. Al treilea pas logic ar fi consultarea unui psiholog clinician, care să aprecieze nivelul anxietății și să construiască un program de intervenție menit să aducă în lumina conștiinței fricile cele mai ascunse. Însă majoritatea sar peste acest pas la pasul următor – medicul psihiatru și pastiluța din dotare, care nu este greșit dacă s-ar face cu o psihoterapie de susținere sau de suport. Pastila acționează în aici și acum eliminând manifestarea simptomului (a fricii) dar fără să acționeze asupra momentului inițial de declanșare a simptomului (a fricii). Rolul psihologului clinician este să evalueze nivelul de anxietate (cu ajutorul bateriilor de teste) și împreună cu clientul să descopere acel prim moment de teamă, comportamentele asociate de evadare și evitare, dar și factorii de susținere ai anxietății. Factorii de susținere sunt reprezentați de gândurile automate și de afirmațiile și regulile cu caracter general „nimeni” „toată lumea” „întotdeauna”.

Am văzut că anxietatea se caracterizează printr-o stare permanentă de tensiune psihică, iritabilitate, lipsă de încredere în propria persoană, incapacitate sau rezerve în asumarea unui risc, diverse reacții neuro-vegetative, tulburări ale somnului, dar și simptome psihosomatice. O anxietate ridicată produce persoanei dificultăți de adaptare și ineficiență în rezolvarea problemelor de viață. Un nivel mediu al anxietății face ca persoana să acționeze prudent și reflexiv, cântărind situațiile și soluțiile. O anxietate de nivel redus coincide cu o bună capacitate de adaptare, în timp ce lipsa anxietății denotă o agresivitate puternică. Dacă  vrei să îți evaluezi nivelul de anxietate completează testul și un psiholog clinician îți va face o evaluare gratuită a anxietăți tale.

 

„Îngrijorarea este o stare negativă a minţii care cauzează anxietate, suferinţă şi constrângere. Ea lucrează încet şi insistent până la distrugerea completă a iniţiativei și a  încrederii în sine”.(Herbert Harris)

  • Foto: Unsplash by Cassidy Kelley
  • Bibilografie: Holdevici, Psihoterapia Tulburărilor Anxioase.

Vocația de psiholog, calitate universal umană

Văzând latura psihică a terapeutului, nu pot să nu mă întreb, în alegerea terapeutului primează mai mult diplomele sau dezvoltarea personală și care ar fi criteriile de bază în alegerea persoanei căreia să îi povestești viața? Este oare posibil ca mulți dintre cei care aleg să practice psihologia să o facă din motive greșite? Criteriul de selecție este minimal, să termini o facultate de profil, dar este oare suficient?

Câțiva dintre noi am mers mai departe, formare profesională, grupuri de dezvoltare personală, terapie individuală, dar chiar și așa nu putem omite aspectele personale. Psihologia este o artă și ca orice artă deține un proces al învățării împărțit convenabil în două părți: însușirea teoriei și însușirea părții practice. Chiar dacă ai toate cunoștințele teoretice nu devii maestru în această artă, este nevoie de exercițiu practic și de contopirea celor două în intuiție. Însă esența stăpânirii acestei arte depinde de un al treilea factor, și anume, de personalitatea psihoterapeutului. Singurul nostru instrument, în procesul psihoterapeutic, este personalitatea noastră și a pretinde că noi nu simțim frica, furia, tristețea, bucuria ar însemna să nu fim autentici față de clienții noștri și față de noi înșine. Libertatea de a îți exprima vulnerabilitatea, dubiile sau emoțiile în cadrul unui grup de susținere alcătuit din colegi, este omisiunea ce îi lipsește teoriei, tehnicii și psihodiagnozei. Această libertate de exprimare ar duce la crearea unei modesti personale și profesionale, prin dezvăluirea erorilor clinice și prevenirea unor viitoare eșecuri terapeutice. Explorarea propriei motivații de a fi terapeut și identificarea nevoilor conștiente și inconștiente în alegerea acestei meserii ar clarifica îndoieli cu privire la activitatea profesională și ar ridicat noi întrebări. Poate că întrebarea din prima ședință pe care o punem clienților – Ce vă aduce aici?–  este important să ne-o punem și nouă.

Ideea unui grup de intervizare pare o soluție viabilă pentru a preveni burnout-ul terapeutului și  constituie o modalitate de formare și perfecționare continuă. Grupul de intervizare la care m-am gândit va fi construit din 3-5 psihologi cu drept de liberă practică în supervizare. Activitățile de intervizare constau în studii de caz sau prezentări, a situațiilor întâlnite în practică, în cadrul cărora se pot formula întrebări, ipoteze, clarificări sau perspective ale colegilor. Este deasemenea bine venită orice activitate ce sprijină formarea continuă și dezbaterile terapeutice, prin prezentări de lucrări sau cursuri. Pentru acei colegi care doresc să participe la un grup de intervizare, de dezvoltare profesională și auto-cunoaștere, vin cu propunerea formări unui astfel de grup, cu o frecvență săptămânală. Cei interesați sunt rugați să completeze formularul de mai jos.

Foto: Unsplasch by Carl Cerstrand

Doar un vis…

„La 18 ani am înțeles că l-am pierdut pe tata  și m-am atașat inconștient de cadoul mult visat și așa au început visele mele, care deși păreau de rebeliune -visam că îi fur mașina tatei- erau modul în care inconștientul îmi spunea că am nevoie de ceva de la el, de grija, atenția, iubirea lui, pe care în planul real nu le primeam. Visul a devenit ușor modul meu de a vedea viața, dacă am nevoie de ceva nu cer, pentru că nu primesc și am învățat că pot să îmi ofer singură ceea ce am nevoie, să fiu propriul meu părinte, să am grijă de mine și să caut atenția și iubirea în altă parte și da, să îmi cumpăr mașina mult furată. În planul real am pus distanță între noi pentru că dezamăgirile repetate erau mult prea dureroase. A durat mult până am reușit să restabilesc cu cineva acel sentiment simbiotic, de apropriere și încredere totală, acel sentiment de a aparține, de a fi unul. Totul a fost bine, până când într-o zi m-am trezit singură, plângând și conducând. Dependența de obiect s-a reactivat pentru că ea mașina, a fost singura care nu m-a părăsit niciodată. Perioada grea din viață a trecut, dar visul meu a luat o întorsătură nouă, dintr-o dată nu mai eram eu hoțul de mașini ci noapte de noapte în diferite situații, cadre și locuri „cineva” îmi fura mașina”.

Chiar dacă copilul se maturizează și se dezvoltă psihic, dependența de obiect continuă să joace un rol important în psihismul adultului, înlocuind ,de cele mai multe ori, neglijența parentală. Racusin (1981) observa că lipsa îngrijirii parentale poate creea o astfel de dependență de obiect și că poate conduce adultul la construirea de apărări  împotriva conștientizării realității dure și a relațiilor dureroase. Procesul de separare, deși teoretic se încheie la 3 ani, continuă toată viața adultului, acesta creând relații de atașament cu diferite obiecte/persoane în dorința de consolidare a sinelui și obținerea unui grad de separare, individuație.

Cadrul terapeutic oferă oportunitatea unică de a repune în scenă atât simbioza cât și diferențierea, înțeleasă ca individuație. Relația terapeutică poate furniza ocazia dobândirii „simbiozei psihice”, un sentiment de apropriere ce poate servi la alinarea anxietății de separare. Orice introspecție, analiză presupune o recreare a unei realități simbiotice transferențiale. Dacă vrei să realizezi individuația, totalitatea psihică, este necesar să te separi, să sacrifici o parte a sinelui, acea parte care a apărat eul, ca „vehicul al Sinelui”. În condițiile în care simbioza nu se realizează în cadrul terapeutic, ruperea acestei legături poate duce la regresia eului și întoarcerea persoanei la dependența de obiect. În cadrul alianței terapeutice, terapeutul gândește cu clientul, dar și despre client, astfel procesul își urmează cursul permițând o mișcare naturală de separare și diferențiere.

„Investim narcisic un obiect pe care îl simțim, în mod egocentric, ca parte din noi și nu ca un centru al propriei activități și autonomii.”  Kohutl

Elementele apărute în vis sunt simboluri , ce adaugă la semnificația convențională, un element vag,  necunoscut. Planul oniric oferă posibilitatea individului de a se identifica cu o altă persoană sau cu un obiect. Visele sunt un mod de exprimare a minții noastre, împlinirea deghizată a unei dorințe refulate, un compromis între inconștient și conștient. În viata reală noi păstrăm controlul conștient asupra reacțiilor noastre emoționale, care se dezlănțuie în vis. Visul este în lumea interioară echivalentul obiectului din lumea externă, este o suită de imagini ce se derulează în ființa noastră mentală, ce zdruncină cadrele noastre cele mai sigure, dar  tot el, visul, exprimă aspirațiile profunde ale individului. Pentru subiectul în cauză mașina poate fi privită ca simbol al puterii pe care l-a furat inițial de la tată și pe care simte că îl pierde într-o perioadă de tranziție din viața. „A fura” are pentru subiect echivalentul de a dispărea, a nu fi așa cum trebuie (rezistent, puternic și rapid). Atunci când ni se fură ceva, nu pierderea obiectului în sine reprezintă principala problemă cât pierderea sentimentului de siguranță, pierderea controlului aparent și acceptarea neputinței personale.  Interpretarea visului presupune cunoașterea biografiei visătorului, un șir de asociații libere, căutarea relațiilor de complementarietate dintre situația conștientă (experiența trăită de subiect)  și imaginile visului său, dar și acceptarea trăirilor din planul oniric, trăiri ce pot fi reprimate, negate sau invizibile pentru visător.

Seriile de vise, repetițiile tematice care scot în evidență „panta evolutivă” a clientului, ne arată că dacă un lucru important a fost neglijat, el va reapărea. De îndată ce e visat, trăit în plan oniric și înțeles în plan conștient, visul prinde semnificație, iar visătorului i se deschide o nouă perspectivă asupra vieții sale sau găsește „cheia” rezolvării unui obstacol interpus în calea dezvoltării sale.

„Viața este o succesiune de vise, ambiția mea este să fiu un visător conștient”

Foto: Unsplash by Dayne Topkin

 

Motivația de a fi psihoterapeut

E clar că nimeni nu s-a trezit într-o dimineață și a zis: „O să mă fac terapeut, că se câștigă bine!” La fel de clar este că nevoia, motivația de a fi psihoterapeut, este diferită față de orice altă decizie în alegerea unui job. Vocația de psiholog are legătură cu propria persoană, Jung îl numea pe psihoterapeut „vindecătorul rănit” pentru că sunt propriile tale răni care te ajută să îi înțelegi pe ceilalți. Dorința de a îi ajuta pe ceilalți este o motivație conștientă ce poate fi un atribut esențial al psihoterapeutului, dar această dorință poate izvorî dintr-o expresie a compasiunii, a unei dorințe morale sau a vinovăției. Cel mai adesea în spatele acestei nevoi s-a estimat că există o dorință inconștientă a copilului de aș salva părinții, salvându-și clienții. Dar în spatele „nevoii de a ajuta” se pot ascunde  atât tendințe de dominare, obținerea unui sentiment de putere, cât și împlinirea dorinței de a fi indispensabili, că cineva va avea mereu nevoie de tine. Devine clar că în spatele alegerilor conștiente întâlnim o constelație unică a motivelor și scopurilor, dar și că în spatele acestei „nevoi de a ajuta” se ascund dorințe ce nu pot fi satisfăcute altfel.

Psihanaliza a punctat factorii inconștienți în alegerea profesiei, fie prin sublimare, în creația artistică, fie prin canalizarea impulsurilor sadice, în cazul medicilor, sau a impulsurilor agresive, în cazul meseriilor de risc. Astfel, putem afirma că alegerea profesiei de psihoterapeut poate avea la bază o tendință primitivă instinctuală, alegerea vocației oferind un canal pentru exprimarea sublimată a pulsiunilor.  Încă de când am citit prima dată despre mecanismele de apărare, o idee a încolțit în mintea mea:

„Poate fi  dorința de a fi psihoterapeut o sublimare a instinctului matern?”

Recunosc că răspunsul la o astfel de întrebare este întotdeauna mult prea personal pentru a putea fi catalogat, dar experiența personală mi-a demonstrat că pentru a deveni terapeut ai nevoie de o dezvoltare completă a aspectelor feminine ale personalității. Intuiție, sensibilitate, afectivitate, empatie, toate atribute sociale ale feminității ce corelează semnificativ cu activitatea psihoterapeutică. Este clar că rolul terapeutului are frecvente aspirații feminine: „a hrănii, a avea grijă, a susține, a asculta, a fi alături” și  mai puține conotații masculine, în societate bărbații fiind caracterizați prin „a face”.  Cu toate astea întâlnim numeroși psihoterapeuți  bărbați care au un grad înalt de feminitate, ei fie și-au dezvoltat aceste abilități fie este modalitatea pe care au găsit-o de a face față unei anxietăți inconștiente sau unei vinovății cu privire la impulsurile agresive sau libidinale.

M.B.Sussman (2011) a văzut în dorința de a fi psihoterapeut un conflict oedipian nerezolvat care le permite terapeuților masculini să fie în contact cu introiectul matern, dar incomplet identificat cu tatăl, „o legătură puternică cu o mamă încurajatoare, chiar seductivă, și o relație ambivalentă cu un tată văzut ca rece, distant, dar masculin și puternic”. În cazul terapeuților feminini conflictul oedipian nerezolvat duce la imposibilitatea de a se identifica complet cu mama, „dorința de penis este înlocuită cu dorința de a avea un copil de la tată, pe parcursul normal al dezvoltări, fata renunță la aspirațiile oedipiene și se identifică cu mama”, nerevenirea la sentimente pozitive față de mamă își poate găsi soluționarea în practica psihoterapeutică, ce oferă oportunitatea unică de a își reconcilia identificările aflate în conflict. Rolul de terapeut cuprinde atât o dimensiune autoritară (o identificare cu tatăl idealizat) concordantă cu tiparele masculine de socializare cât și o dimensiune empatică (identificarea cu mama devalorizată) și cu trăsăturile promovate social ca feminine.

Astfel, a deveni psihoterapeut poate oferii un răspuns unui impas, în care aspirațiile de carieră sunt îndeplinite în contextul unui rol profesional care cere o atitudine maternă de hrănire, susținere și creștere.

*Sussman, M. B. 2011, „O chemare curioasă”, Editura Trei, București.

*Foto: Unsplash by Sophia Baboolal

 

Trasează-ți limitele ca să cunoști libertatea

G. Liiceanu, (1994) aseamănă libertatea cu zborul, care nu ar fi posibil în absența gravitației, astfel, „libertatea nu are sens decât în condițiile existenței unei limite”, pentru autor drumul  care deschide către libertate începe cu „a fi” dar mai ales cu „ a fi conștient de faptul că ești finit”, că tu ca persoană ai anumite limite fizice, psihice și sociale de care este important să ți cont pentru a fi liber. Ideea că ne naștem liberi este combătută de autor, noi nu alegem când să ne naștem, unde sau cine să ne fie părinții, nu alegem cultura, societatea și nici măcar să ne naștem oameni. Acesta fiind paradoxul libertății „ libertatea vine laolaltă cu limitele care o fac cu putință”.

În psihologie limitele reprezintă granițele invizibile care ne asigură individualitatea „ceva există în măsura în care are hotare”, astfel putem afirma că apariția limitelor echivalează cu actul de naștere a personalității. Când suntem mici „ceilalți” ne construiesc granițele, fie direct sau indirect, după un tipar socio-cultural acceptat sau după propriile nevoi; dar asta nu te face să fi tu, să fi liber, ci ești doar un model aprobat, ești premisa a ceea ce ai putea fi dacă ai hotărâ să îți definești granițele. Dacă acceptăm că limita este cea care conferă identitate individului, atunci noi ne definim prin felul în care reușim să punem limite.

Există trei tipuri diferite și clar conturate de a pune limite, conform B. Schaeffer (2009):

  1. Persoanele cu limite rigide,  sunt caracterizate atât prin gândire, atitudine și comportament rigid cât și printr-o izolare afectivă, respingerea iedeii de vulnerabilitate și o empatie scăzută. Aceste persoane vor reacționa agresiv atunci când le sunt încălcate limitele, de cele mai multe ori având o exprimare parentală a furiei și nemulțumiri. „Trebuie să faci cum spun eu!”„ Încetează!”
  2. Persoanele cu limite ferme dar flexibile, aceștia sesizează când ceilalți le încalcă granițele, pot spune „nu ” cu ușurință, dar pot face și compromisuri cântărind situația în aici și acum. Gândirea lor este nuanțată, sunt persoane empatice, capabile de auto-dezvăluire față de persoanele de încredere, au un nivel ridicat de respect față de celelalte persoane, față de propria persoană, dar și față de principiile și valorile morale. „Mă deranjează comportamentul tău, pentru a putea continua, te rog să te oprești!”
  3. Persoanele cu limite flexibile sau slab definite, nu sesizează când le sunt încălcate granițele personale, au tendința de a le face pe plac altor persoane, fiind de multe ori în incapacitatea de a îi refuza, sunt dispuși să renunțe la propriile principii și valori pentru a nu îi supăra pe ceilalți și se angajează în relații și discuții intime chiar și cu persoane străine. „Vai puiuț, te-ai plictisit, hai să ne jucăm împreună!”

În Analiza Tranzacțională, limitele sunt legate de redobândirea identității, de starea eului de Adult, de ceea ce faci în aici şi acum. Berne consideră că putem pune limite din oricare stare a eului (Părinte,Adult,Copil) dar că pentru a fi cu adevărat liberi este nevoie ca limitele să fie puse în aici și acum, în contact cu starea eului de Adult, exprimându-ți nevoile, sentimentele și gândurile în momentul prezent. Atunci când ne sunt încălcate limitele reacționăm de cele mai multe ori cu furie sau frustrare, tocmai pentru că amenințarea hotarelor înseamnă amenințarea eului și riscul de a nu mai exista. În timp ce cunoașterea și exprimarea limitelor se traduce în respect și iubire de sine. Pentru a-ți consolida Adultul ai nevoie, în viziunea lui Berne, de patru stâlpi fundamentali:

  1. Încrederea în sine, stima de sine, sentimentul valorii de sine.„Eu sunt OK”
  2. Respect față de propria persoană, familie, comunitate, societate. „Eu sunt OK, Tu ești OK”
  3. Comunicare eficientă, prin exprimarea nevoilor reale în vederea atingeri unui obiectiv. Tranzacții paralele.
  4. Sentimente autentice, cu rol de busolă, care ne ghidează, orientează și ne motivează

Bibliografie

  • Berne E. 2011, Analiza Tranzacțională în Psihoterapie, Editura Trei, Bucirești.
  • Liiceanu G. 1994, Despre Limite, Editura Humanitas, București.
  • Schaeffer B. 2009,  Dragoste sau dependenţă? Cum să recunoşti iubirea sănătoasă, Editura Trei, Bucureşti.

Foto:  Unsplash by Greg Rakozy

Deprivarea emoțională

Pot spune că azi am înțeles frustrarea bebelușului, atunci când are nevoie de atenție și aplică toate soluțiile magice învățate în copilărie, de a atrage atenția, de a își satisface nevoia iar cealaltă persoană nu se poate conecta cu nevoia sa, cu suferința sa. De cele mai multe ori percepem incapacitatea celuilalt ca o neputință personală: „eu nu merit atenție” „eu nu merit să fi iubit” ce se traduce în injoncțiunile:  Nu Fi Important! Nu Exista!  Îl scoatem pe celălalt din ecuație, ne concentrăm atenția pe nevoile personale, uitând cât de importantă este relația, conectarea, disponibilitatea celuilalt de a fi prezent și a satisface nevoile noastre.

Prin nevoi Berne (2011) înțelege nevoile fundamentale/bazale ale copilului, nevoia de recunoaștere, nevoia de stimulare și nevoia de structură. Împreună formează o plasă de siguranță ce îi va permite copilului să se dezvolte armonios.

Nevoia de recunoaștere este împlinită prin stroke-uri, la început fizice oferite de mamă, atingeri, mângâieri sau simpla căldură a corpului; ca mai apoi să se treacă la o nevoie socială de recunoaștere atât în cadrul familiei , a anturajului, cât și în mediul în care Adultul își desfășoară activitatea. Foamea de recunoaștere este atât de prezentă în viața noastră încât trece nepercepută, de la simplul „Bună ziua!”,  la un zâmbet, la micile cadouri oferite prietenilor până la nevoia de recunoaștere a statutului social, etalat prin stilul vestimentar, mașina de fițe sau casa de vacanță.

Nevoia de stimul  este satisfăcută inițial prin nevoia de recunoaștere, însă deficitul de stimulare poate conduce la o dezorganizare în viața individului. Foamea de stimuli se observă cel mai bine la persoanele care se plictisesc repede, care au nevoie de o stimulare continuă pentru a simții că trăiesc. Stimuli pot fi obținuți fie prin comportamente de risc, mâncatul compulsiv, consumul de substanțe toxice, ludomanie fie prin angrenarea în activități intelectuale: nevoia de a citi, de a cunoaște, de dezvoltare personală. Foamea de stimul poate fi sublimată în foamea de recunoaștere dând naștere la comportamente de tipul „me, me, me, look at me”.

Nevoia de structură se referă la nevoia de a organiza experiențele de viață pentru a creea sens și predictibilitate. În copilărie părinți structurează timpul bebelușului: ora de masă, ora de joacă, ora de somn, ora de plimbare, etc.. Însă Adultul este nevoit să își organizeze singur timpul după modelele învățate în copilărie. Foamea de structură se observă la persoanele dezorganizate, delăsătoare, împrăștiate, care nu au timp pentru nimic și nu se pot organiza în îndeplinirea unei activități.

Știm din numeroasele experimente realizate, că deprivarea senzorială afectează psihismul și chiar biologicul individului, ceea ce ne conduce la ideea că este nevoie de un mediu senzorial variabil pentru o bună dezvoltare. Deprivarea emoțională este cea care conduce individul la comportamente dezadaptative în căutarea satisfacerii nevoilor bazale. Această foame emoțională a individului îl va conduce la soluții de compromis apelând la forme mai subtile de satisfacere a nevoilor, deși pofta inițială de contact fizic va rămâne nepotolită.

*Berne, E. (2011) Analiza Tranzacțională în psihoterapie, Editura Trei, București.

**Foto Unsplash by Alex Martinez. 

Soluția magică

Diferența între a avea pe cineva și a fi singur când ești mic este diferența dintre viață și moarte. Copilul nu este autonom și nu poate trăi fără atenția și grija unui adult, astfel, este nevoit să se agațe de dragoste chiar și atunci când doare, pentru a supraviețui. Această soluție magică, găsită de copil crează o lume în care iubirea este prezentă folosindu-se de fantezie. Dacă unul dintre părinți este absent din viața copilului, în fantasmele sale acesta va fi mereu alături de el, îi va oferi dragostea după care tânjește și atenția de care are nevoie. Am putea spune că fantezia devine o contra-terapie pentru amărăciunea vieții.

Adultul care folosește aceiași „soluție magică”  găsită în copilărie îi va atribui partenerului de viață un rol de salvator al vieții lui, renunțarea la acest partener fiind imposibilă. Fiecare dintre noi construim o fantezie legată de partenerul de viață: „este nesigur”, „are nevoie de timp”, „ îi este frică de intimitate” dar voi fi alături de el, îl voi susține, va înțelege și nu mă va abandona.  Nimeni și nimic nu va reuși să te convingă că ești pe un drum greșit și vei ierta absența lui, neglijența lui, comportamentul lui și nu pentru că el ți-o cere și pentru că vei adopta aceiași „soluție magică” ce ți-a permis în copilărie să îți iubești părinții absenți. Dacă pentru copil soluția magică era: „ părintele nu îmi poate acorda mai multă atenție pentru că muncește, este obosit sau are treabă” pentru adult va fi raționalizarea comportamentului afișat de partener: „are un job stresant”, „a avut o zi grea”, „nu are timp” , toate pentru a păstra vie fantezia iubirii.

„Am nevoie de el pentru a simții că trăiesc, zâmbetul meu îi poartă numele, lângă el mă simt în siguranță” acestea erau cuvintele ei în zilele bune, ștergea cu buretele lipsa lui de respect, cele două săptămâni de lacrimi în care el nu sunase, disperarea că nu o prezentase familiei deși aveau doi ani de relație toate dispăreau cu un singur te iubesc de la el.  Am lucrat împreună asupra motivelor ce o țin în relație, conștientizând că în spatele iubirii se ascunde ceva mult mai familiar, mult mai adânc, că se agăța de iubirea lui ca fiind singura șansă de supraviețuire: „În acești doi ai m-am simțit ca o marionetă, ascultând ordine familiare, ca un copil a cărui viață depinde de el.” Copilul neagă ceea ce îi produce suferință, se agață cu dragoste de cei ce îl maltratează pentru că nu are altă opțiune, a rămâne singur echivalează cu moartea.

O altă fantezie des întâlnită, ce poate duce la un comportament alimentar aberant cu riscul dezvoltări unei patologii este: „când voi slăbi mă va iubii”, ca și cum pierderea kilogramelor îți oferă a doua șansă la fericire, la iubire. Chiar și pentru cele care au slăbit de nenumărate ori, această fantezie reprezintă o nouă oportunitate, depozitând vina și responsabilitatea nefericirii lor în surplusul de greutate. Această fantezie a fost cea care i-a permis copilului să se dezvolte într-un mediu lipsit de iubire, speranța că într-o zi -„când voi slăbi”- totul va fi bine

„Când mergeam la cumpărături și nu găseam mărimea mea, când ajungeam la o petrecere și nimeni nu mă privea, în toate acele nopți când plângeam singură în casă credeam că kilogramele în plus sunt sursa nefericirii mele.” Credința că atunci când vei slăbi vei merita atenția și dragostea celor din jur, este o credință falsă. Este un mod infantil de rezolvare a problemelor, o soluție magică ce i-a permis copilului să supraviețuiască. Într-adevăr pierderea kilogramelor ajută,  te simții mai bine în corpul tău, te integrezi în standardele sociale, dar nu va vindeca rănile copilăriei pe care s-a construit adultul.  Aceste fantezii, soluții magice, au ca unic scop deplasarea atenției de la problemele reale și focusarea spre un obiectiv imposibil de atins. E ca și cum ți-ai pune viața în pauză în timp ce tu alergi după corpul perfect.

Nu mai aștepta să se întâmple minuni sau să vină ocazia perfectă. Poți începe chiar de acum să îți schimbi atitudinea, credințele, gândurile, viața. Cheia este la tine! Adult fiind ai posibilitatea de a rezolva problemele în aici și acum fără să apelezi la soluțiile găsite în copilărie.