Fericirea ta, depinde de tine

Personalitatea umană a fost definită în numeroase rânduri, cel mai ușor de înțeles mi se pare metafora în care personalitatea umană este asemuită cu parfumul unei flori, este acea senzație plăcută, sau nu, cu care rămâi după ce ai cunoscut o persoană. Cultivarea personalității duce la maturitate și la responsabilizarea asupra propriei fericiri, devenind astfel un adult capabil să se exprime pe sine și nu o persoană incompletă care își caută jumătatea pentru a fi fericit. Cultivându-ți personalitatea, îți cultivi fericirea ta interioară, ce va fi udată cu multă dragoste. Te întreb: dacă nu ești capabil să te iubești pe tine, cum poți să iubești pe altcineva ?
Există câțiva pași simpli pentru a învăța să te iubești pe tine, să îți cultivi o personalitate matură care va fi capabilă mai apoi să își găsească un partener care să o accepte și să o aprecieze.
  • Învață cum să ai mai multă grijă de tine și mai puțin de cei din jur, dacă construiești relații în care ceilalți sunt mai importanți decât tine ai să ajungi să fi dezamăgită sau ai să lupți pentru ai face pe ceilalți fericiți.
  • Învață să îți oferi timp ție și mai puțini celorlalți, dacă ai să fi tot timpul la dispoziția lor, vor înceta să aprecieze momentele petrecute cu tine.
  • Învață că tu ești sursa lucrurilor bune din viața ta, fericirea ta depinde de tine, nu aștepta ca ceilalți să te facă fericită.
  • Fă-ți un cadou atunci când ai ocazia, poate fi o floare, un gablonz, o bluziță, o plimbare, o ieșire cu fetele sau chiar o excursie. Nu contează valoarea, contează să te gândești la tine și să-ți dăruiești o clipă de bucurie.

În momentul în care îți vei oferii ție rolul principal în viața ta, pregătește-te să tolerezi dezaprobarea și mânia celorlalți. Sunt reacții normale ale celor care își pierd primul loc din viața ta. Schimbarea ta, va genera schimbarea mediului și este normal ca mediul să reziste, să se opună schimbării. Nu uita doar bebelușul își dorește să fie schimbat când are scutecul ud, pentru noi toți ceilalți schimbarea reprezintă un efort voluntar, susținut și de durată.

Dacă simți că nu poți trece singură prin acest proces alătură-te grupului de suport „Femei care iubesc prea mult” este suficient să ne lași datele tale și vei fi contactată pentru mai multe informații. Grupul se va ține în București, sector 1, lunar, locurile sunt limitate la maxim zece participanți, fi prima care își rezervă un loc.

  • Biblioterapie:  „Femei care iubesc prea mult”  Robin Norwood
  • Foto: Unsplash.com by Ben White.

 

 

Anunțuri

Motivația de a fi psihoterapeut

E clar că nimeni nu s-a trezit într-o dimineață și a zis: „O să mă fac terapeut, că se câștigă bine!” La fel de clar este că nevoia, motivația de a fi psihoterapeut, este diferită față de orice altă decizie în alegerea unui job. Vocația de psiholog are legătură cu propria persoană, Jung îl numea pe psihoterapeut „vindecătorul rănit” pentru că sunt propriile tale răni care te ajută să îi înțelegi pe ceilalți. Dorința de a îi ajuta pe ceilalți este o motivație conștientă ce poate fi un atribut esențial al psihoterapeutului, dar această dorință poate izvorî dintr-o expresie a compasiunii, a unei dorințe morale sau a vinovăției. Cel mai adesea în spatele acestei nevoi s-a estimat că există o dorință inconștientă a copilului de aș salva părinții, salvându-și clienții. Dar în spatele „nevoii de a ajuta” se pot ascunde  atât tendințe de dominare, obținerea unui sentiment de putere, cât și împlinirea dorinței de a fi indispensabili, că cineva va avea mereu nevoie de tine. Devine clar că în spatele alegerilor conștiente întâlnim o constelație unică a motivelor și scopurilor, dar și că în spatele acestei „nevoi de a ajuta” se ascund dorințe ce nu pot fi satisfăcute altfel.

Psihanaliza a punctat factorii inconștienți în alegerea profesiei, fie prin sublimare, în creația artistică, fie prin canalizarea impulsurilor sadice, în cazul medicilor, sau a impulsurilor agresive, în cazul meseriilor de risc. Astfel, putem afirma că alegerea profesiei de psihoterapeut poate avea la bază o tendință primitivă instinctuală, alegerea vocației oferind un canal pentru exprimarea sublimată a pulsiunilor.  Încă de când am citit prima dată despre mecanismele de apărare, o idee a încolțit în mintea mea:

„Poate fi  dorința de a fi psihoterapeut o sublimare a instinctului matern?”

Recunosc că răspunsul la o astfel de întrebare este întotdeauna mult prea personal pentru a putea fi catalogat, dar experiența personală mi-a demonstrat că pentru a deveni terapeut ai nevoie de o dezvoltare completă a aspectelor feminine ale personalității. Intuiție, sensibilitate, afectivitate, empatie, toate atribute sociale ale feminității ce corelează semnificativ cu activitatea psihoterapeutică. Este clar că rolul terapeutului are frecvente aspirații feminine: „a hrănii, a avea grijă, a susține, a asculta, a fi alături” și  mai puține conotații masculine, în societate bărbații fiind caracterizați prin „a face”.  Cu toate astea întâlnim numeroși psihoterapeuți  bărbați care au un grad înalt de feminitate, ei fie și-au dezvoltat aceste abilități fie este modalitatea pe care au găsit-o de a face față unei anxietăți inconștiente sau unei vinovății cu privire la impulsurile agresive sau libidinale.

M.B.Sussman (2011) a văzut în dorința de a fi psihoterapeut un conflict oedipian nerezolvat care le permite terapeuților masculini să fie în contact cu introiectul matern, dar incomplet identificat cu tatăl, „o legătură puternică cu o mamă încurajatoare, chiar seductivă, și o relație ambivalentă cu un tată văzut ca rece, distant, dar masculin și puternic”. În cazul terapeuților feminini conflictul oedipian nerezolvat duce la imposibilitatea de a se identifica complet cu mama, „dorința de penis este înlocuită cu dorința de a avea un copil de la tată, pe parcursul normal al dezvoltări, fata renunță la aspirațiile oedipiene și se identifică cu mama”, nerevenirea la sentimente pozitive față de mamă își poate găsi soluționarea în practica psihoterapeutică, ce oferă oportunitatea unică de a își reconcilia identificările aflate în conflict. Rolul de terapeut cuprinde atât o dimensiune autoritară (o identificare cu tatăl idealizat) concordantă cu tiparele masculine de socializare cât și o dimensiune empatică (identificarea cu mama devalorizată) și cu trăsăturile promovate social ca feminine.

Astfel, a deveni psihoterapeut poate oferii un răspuns unui impas, în care aspirațiile de carieră sunt îndeplinite în contextul unui rol profesional care cere o atitudine maternă de hrănire, susținere și creștere.

*Sussman, M. B. 2011, „O chemare curioasă”, Editura Trei, București.

*Foto: Unsplash by Sophia Baboolal

 

Cuvinte salvatoare

Să vorbești despre viața ta, povestea ta, rana ta, înseamnă să o faci să existe, să o înțelegi și să o accepți în ciuda suferinței tale. Iluzia că ești înțeles se formează în relație, fie cu un prieten, un părinte, partener, psihoterapeut, Dumnezeu sau chiar cu cititorul, care te ascultă și îți păstrează secretul. Este acea nevoie de a spune asta sunt eu, cu bune și rele, și poți să mă iubești sau nu. Când ne povestim trecutul, nu îl retrăim ci îl reconstruim, acel moment încărcat emoțional, dă naștere la amintiri stocate în memoria inconștientă ce ne sensibilizează față de alte evenimente asemănătoare. Acesta este un exercițiu de rezilienţă, povestirea vieții ajută la curățarea emoțiilor și poate servi ca un exemplu pentru alții.

„Aceasta nu este povestea mea, este povestea lui, a unui suflet, care a reușit în doar trei luni să îmi schimbe viața. Am știut din prima clipă că ceva s-a schimbat, am știut că suntem doi și că nu eram pregătită să te primesc în viața mea. Am simțit iubirea, căldura și bucuria ta, dar nu am știut să te iubesc, pentru că nu știam ce înseamnă iubirea. Am luat decizia înainte ca tu să apari, făcea parte din povestea mea și până astăzi am negat chiar existența ta. Viața nu este doar un scenariu, este o rezoluție neîncetată a problemelor de adaptare. Mediul ne obligă să facem din ea o poveste, pentru a ne putea adapta la bombardamentul de informații și a îi da sens vieții noastre. Am fost actorul principal în povestea scrisă de alții (părinți, societate) și nu am vrut să îi dezamăgesc, așa că am urmat scenariul meu de auto-distrugere, cochetând cu moartea. Acuma, știu, că menirea ta pe lume era să mă salvezi, și ai făcut-o,  poate nu așa cum soarta ar fi vrut,  dar moartea ta a însemnat eliberarea mea. A însemnat trezirea la realitate, o realitate dură pe care eu am construit-o pentru mine.”

Când evocăm în singurătate o imagine, o amintire, aceasta ne conduce spre un doliu permanent, nefiind capabil să spui „adio”. Să compui o poveste despre sine, nu înseamnă nimic, să o poți împărtăși înseamnă să creezi o relație, o legătură afectivă. O poveste este o înlănțuire de cuvinte semnificative ce crează un sentiment de sine coerent. Mărturisirea este procesul care vindecă și este necesară pentru construcția unei identități personale, mărturisirea este privită ca o curățare a sufletului, ca un prim pas spre vindecare. „Sufletele, care nu își destăinuie tainele niciodată, sunt ca odăile cu ferestre închise, care nu se aerisesc”. Orice trăire ascunsă te îngrozește, o simți, o vezi, dar nu o poți mărturisi. Când ferestrele sufletului se deschid, fie într-o poveste fie într-un gând împărtășit, nu este decât un îndemn lăuntric de a da glas libertății.

Rescrie povestea ta, așa cum îți dorești, acesta nu este destinul tău și doar o istorisire ce poate avea un final fericit, este important să construiești o poveste pornind de la un fapt de viață real, o amintire sau o emoție captivă în corp. „În trecut viața mea a fost așa…, de astăzi eu decid, și acesta va fi povestea mea….”

„Mărturisirea unei greșeli nu e o slăbiciune, ci o forță”(E. Pelletan).

*Poți citi mai multe povești despre reziliență în opera lui Boris Cyrulnik.

Soluția magică

Diferența între a avea pe cineva și a fi singur când ești mic este diferența dintre viață și moarte. Copilul nu este autonom și nu poate trăi fără atenția și grija unui adult, astfel, este nevoit să se agațe de dragoste chiar și atunci când doare, pentru a supraviețui. Această soluție magică, găsită de copil crează o lume în care iubirea este prezentă folosindu-se de fantezie. Dacă unul dintre părinți este absent din viața copilului, în fantasmele sale acesta va fi mereu alături de el, îi va oferi dragostea după care tânjește și atenția de care are nevoie. Am putea spune că fantezia devine o contra-terapie pentru amărăciunea vieții.

Adultul care folosește aceiași „soluție magică”  găsită în copilărie îi va atribui partenerului de viață un rol de salvator al vieții lui, renunțarea la acest partener fiind imposibilă. Fiecare dintre noi construim o fantezie legată de partenerul de viață: „este nesigur”, „are nevoie de timp”, „ îi este frică de intimitate” dar voi fi alături de el, îl voi susține, va înțelege și nu mă va abandona.  Nimeni și nimic nu va reuși să te convingă că ești pe un drum greșit și vei ierta absența lui, neglijența lui, comportamentul lui și nu pentru că el ți-o cere și pentru că vei adopta aceiași „soluție magică” ce ți-a permis în copilărie să îți iubești părinții absenți. Dacă pentru copil soluția magică era: „ părintele nu îmi poate acorda mai multă atenție pentru că muncește, este obosit sau are treabă” pentru adult va fi raționalizarea comportamentului afișat de partener: „are un job stresant”, „a avut o zi grea”, „nu are timp” , toate pentru a păstra vie fantezia iubirii.

„Am nevoie de el pentru a simții că trăiesc, zâmbetul meu îi poartă numele, lângă el mă simt în siguranță” acestea erau cuvintele ei în zilele bune, ștergea cu buretele lipsa lui de respect, cele două săptămâni de lacrimi în care el nu sunase, disperarea că nu o prezentase familiei deși aveau doi ani de relație toate dispăreau cu un singur te iubesc de la el.  Am lucrat împreună asupra motivelor ce o țin în relație, conștientizând că în spatele iubirii se ascunde ceva mult mai familiar, mult mai adânc, că se agăța de iubirea lui ca fiind singura șansă de supraviețuire: „În acești doi ai m-am simțit ca o marionetă, ascultând ordine familiare, ca un copil a cărui viață depinde de el.” Copilul neagă ceea ce îi produce suferință, se agață cu dragoste de cei ce îl maltratează pentru că nu are altă opțiune, a rămâne singur echivalează cu moartea.

O altă fantezie des întâlnită, ce poate duce la un comportament alimentar aberant cu riscul dezvoltări unei patologii este: „când voi slăbi mă va iubii”, ca și cum pierderea kilogramelor îți oferă a doua șansă la fericire, la iubire. Chiar și pentru cele care au slăbit de nenumărate ori, această fantezie reprezintă o nouă oportunitate, depozitând vina și responsabilitatea nefericirii lor în surplusul de greutate. Această fantezie a fost cea care i-a permis copilului să se dezvolte într-un mediu lipsit de iubire, speranța că într-o zi -„când voi slăbi”- totul va fi bine

„Când mergeam la cumpărături și nu găseam mărimea mea, când ajungeam la o petrecere și nimeni nu mă privea, în toate acele nopți când plângeam singură în casă credeam că kilogramele în plus sunt sursa nefericirii mele.” Credința că atunci când vei slăbi vei merita atenția și dragostea celor din jur, este o credință falsă. Este un mod infantil de rezolvare a problemelor, o soluție magică ce i-a permis copilului să supraviețuiască. Într-adevăr pierderea kilogramelor ajută,  te simții mai bine în corpul tău, te integrezi în standardele sociale, dar nu va vindeca rănile copilăriei pe care s-a construit adultul.  Aceste fantezii, soluții magice, au ca unic scop deplasarea atenției de la problemele reale și focusarea spre un obiectiv imposibil de atins. E ca și cum ți-ai pune viața în pauză în timp ce tu alergi după corpul perfect.

Nu mai aștepta să se întâmple minuni sau să vină ocazia perfectă. Poți începe chiar de acum să îți schimbi atitudinea, credințele, gândurile, viața. Cheia este la tine! Adult fiind ai posibilitatea de a rezolva problemele în aici și acum fără să apelezi la soluțiile găsite în copilărie.

Frumusețea se obține citind

Televizorul este pentru mine un mod foarte bun de a mă educa. De fiecare dată când cineva pornește televizorul, mă duc în altă cameră ca să citesc o carte” (Groucho Marx).

Mass-media este o parte importantă în viața a milioane de copii, adolescenți și adulți. Aceste medii -televiziune, reviste, internet- sunt saturate de mesaje nesănătoase despre dimensiunile „corpului ideal”, forma și greutatea corespunzătoare, suprapuse peste mesaje cu privire la fericire, plăcere, moralitate, atractivitate, autocontrol și mesaje de putere.

Femeia ideală construită de mass-media este tânăra, înaltă, subțirică, cu pielea alba, părul lung și corpul bine definit. Acest model respectă imaginea iconică a femeii delicate, firave și slăbuță, dar nu se bazează pe un model real ci pe unul digitalizat care stabilește un etalon de frumusețe, dincolo de posibilitățile reale. Acest model prezentat ca „natural” în media nu poate fi realizabil prin dedicație personală, nu este sănătos fizic și crește gradul de insatisfacție corporală împingându-l pe individ la comportamente de risc. 

Această violență invizibilă a mass-mediei întărește și justifică sexismul și prejudecățile cu privire la rolul femeii în societatea modernă, transformând imaginea femeii într-un „accesoriu” frumos, slab și tânăr necesar oricărui bărbat de succes. Revistele de modă, reclamele la diferite produse reduc femeia la dimensiunea ei estetică de înfrumusețare, ignorând partea sa intelectuală. Astfel, îmi permit să afirm că:  Cititul slăbește! Modelele feminine de succes sunt slab reprezentate în media, în timp ce „artistele” se găsesc la tot pasul inundând spațiul public cu ținute vulgare și comportamente ostentative.

„Femeile sunt niște nulități simpatice” , spunea Cioran

Consecințele directe a obiectivizări corpului feminin sunt: insatisfacția corporală, imagine de sine negativă, creșterea comportamentelor de risc și dezvoltarea  tulburărilor alimentare. Transformarea femeii în obiect de consum poate duce în timp la anihilarea simbolică a femeii ca valoare. Par lucruri nerealiste, dar pasivitatea societății față de expunerea corpului provocator pentru a vinde orice marfă, de la mașini de lux și până la înghețată, poate reprezenta baza unei industrii care vinde și cumpără femei.

„Femeia este proprietatea noastră, noi nu suntem a sa” , afirma Bonaparte

Această societate este cea care stabilește etalonul pentru societatea viitoare, suntem noi cei care transmitem modelele culturale și sociale copiilor noștri, suntem noi cei care putem închide televizorul și pune mâna pe carte. Doar prin concentrarea atenției asupra unor valori universale, prin educarea generației prezente ne putem salva de la devalorizarea imaginii feminine. Este nevoie de un efort personal în revalorizarea calităților feminine și recunoașterea aspirației către egalitatea de gen. Putem face asta prin campanii de sensibilizare și educare a opiniei publice în sensul eliminării clișeelor existente și schimbării atitudinilor și comportamentelor discriminatori față de femei.

Primul pas pe care îl poți face e să te supui unui test de influență a mass-mediei asupra imaginii corporale  și să verifici cât de mult imaginea promovată în media de „corp ideal” îți influențează comportamentul alimentar. Al doilea pas este să îți concentrezi atenția asupra dezvoltări tale personale și nu asupra kilogramelor, dietelor restrictive sau a ultimului tratament de înfrumusețare prezentat în media.

Corpul ca obiect de consum

Corpul nostru nu mai este pur și simplu un corp biologic, un organism ci devine prima noastră etichetă cu care ne prezentam în societate. Corpul evocă normele sociale, conduitele admise de societate, ierarhiile sociale și intențiile de ordin sexual. Corpul a devenit un obiect de narcisism și prestigiu acesta fiind și laitmotivul tuturor publicațiilor de fashion și al reclamelor. Toate producțiile publicitare sunt însoțite de imaginea aproape anorexică a corpului în cazul fetelor și de Complexul lui Adonis pentru bărbații care apar în aceste reclame. Mania de a avea un corp de invidiat a deschis numeroase uși într-o industrie a frumosului care s-a dezvoltat exponențial în ultimi ani. Începând cu banalele tatuaje, piercing-uri până la chirurgie plastică, auto-mutilări, diete restrictive și liposucție, toate menite să amplifice funcțiile corpului, să îl determine să se conformeze cu idealul și să răspundă cerințelor „utilizatorului”.

Astfel corpul modern s-a transformat într-un obiect estetic care poate fi pictat, îmbrăcat, epilat, străpuns și încorsetat; un obiect social de dresat, disciplinat și inhibat; un obiect economic de exploatat și consumat și un obiect sexual pentru a seduce și a fi sedus.

Într-un studiu realizat în 1984 privind reprezentarea socială a corpului, peste 50% au considerat că înfățișarea joacă un rol esențial în reușita socială, astăzi procentul se apropie de 95% conform Biroului Național de Statistică.

În zilele noastre s-a făcut trecerea de la un corp frumos la un „corp mereu tânăr”, zilnic ne sunt prezentate în media produse de întinerire de la suplimente alimentare, creme și tratamente cu ozon, la terapii alternative pentru întinerire și până la deja banala intervenție pentru ștergerea ridurilor. Multitudinea de opțiuni și aglomerarea de mesaje complică viața corpului și a individului, obligat să întrețină acest „bun de consum” la parametri ceruți de societate. Rețelele de socializare intensifică acest comportament oferind diverse modalități de expunere a corpului și amplificând modelul de corp seducător, lansat de către dictatura estetici. Cu cât corpul devine la nivel de reprezentare mai vizibil cu atât corpul „real”  suferă mai multă presiune. Individul contemporan pare să nu mai fie echipat în fața inevitabilului, boală, bătrânețe și moarte. Relația individului cu corpul fiind mai de grabă una de leasing decât una definitivă.

Lumea modernă găsește tot mai greu de acceptat ipostazele deviante ale corpului cu toate că societatea de consum în care trăim i-a împins pe cei care nu respectă noile politici de idealizare a corpului la abandon, lăcomie sau delăsare fiind aspru judecați prin excluderea  socială.

Ideea de „corp trăit” îi aparține lui Merleau-Ponty care susține că suntem și avem un corp, ce reprezintă un obiect al privirii pentru ceilalți și un subiect al individului. Ne trăim trupul, ne luptăm cu el și îl adaptăm în funcție de cerințele și expectațiile sociale sau personale.

„Modernitatea aduce corpul în prim plan și face din el incinta subiectului, locul limitării și al libertății sale, obiectul privilegiat al unei modelări și al unei voințe de control”

În ciuda mediatizări tot mai mari a tulburărilor alimentare în majoritatea revistelor găsim același corp slab, bine lucrat și înfrumusețat cu botox, astfel suntem puși în situația de a nu avea de unde alege modele sociale reale care să modeleze societatea viitorului. Adolescentele nu își doresc să fie mame, soții sau bune gospodine, ele își doresc să fie suple, competitive și speciale. Dacă au crescut și lumea a devenit complicată, ele tot o pot controla și indirect îi controlează pe cei din jurul lor, țin diete sau nu mănâncă deloc și ele cred că controlează această lume și prin grija pe care ceilalți le-o arată îi țin sub control. Astfel corpul devine un câmp central de luptă,  o zonă conflictuală ce trebuie ținută sub control, suprimată și micșorată în ipostaza în care trupul reprezintă un obiect personal ce reflectă raporturile sociale nesatisfăcătoare.

Sexy nu este o dimensiune, fiecare calorie nu este un câmp de luptă. Valoarea ta nu este măsurată în kilograme

Stiloul este limba gândului

Aceasta este o invitație la a scrie într-o formă terapeutică, dat fiind faptul că scrierea reprezintă un spaţiu de reflexie care susține, activează și alină psihicul. Sinele este un sine narator pe care dacă nu l-am avea pentru a ne povesti istoriile de viaţă l-am inventa.

„Viața este șansa ta de a exprima Sinele în cel mai palpitant și creativ mod cu putință”

Avantajul scrierii terapeutice este transformarea unui moment traumatic în sănătate psihică și fizică, fiind cunoscut faptul că experiențele personale sunt procesate cu ajutorul limbajului. Așezarea sentimentelor pe hârtie este un mod de a recupera ceea ce se credea pierdut și reprezintă primul pas în vindecarea sufletului. Pierderea unei persoane dragi este întotdeauna dureroasă, să vorbești despre această pierdere nu este ușor, dar scriindu-i o scrisoare persoanei care te-a abandonat face ca pierderea să fie mai ușor de suportat și ne permite sa ne continuăm viața și să înțelegem că modul în care noi am trăit evenimentele din trecut reprezintă doar o parte a realității, realitate trăită de către copil dar nu și de către ceilalți implicați.

„Scrisul este un mod de a te apropria de ceea ce nu știai că ști!”

Personal am început să îi scriu tatălui meu. La început scrisorile erau pline de resentimente și reproșuri dar în timp au început să apară amintirile frumoase pe care le-am închis într-un sertar uitat al memoriei. Am înțeles de ce iubesc să conduc, pentru că de fiecare data când mergeam cu mașina mă ținea în brațe și conduceam împreună. Am înțeles de ce iubesc Tae bo, de ce îmi plac ceasurile bărbătești și de ce refuz să vorbesc cu el. Sunt încă pe drum, dar sunt cu un pas mai în față datorită scrierii terapeutice. Şi chiar dacă el nu o să primească niciodată scrisorile mele, ele sunt pentru mine nu pentru el căci poți vindeca sufletul tău dar nu și pe al celuilalt, dacă nu este pregătit să se schimbe.

Iubesc să conduc, mă liniștește să fiu iar în brațele tale
Iubesc să conduc, mă liniștește să fiu iar în brațele tale

Scriind despre un subiect dificil învățăm să controlăm „monstrul”, să ne obișnuim cu situația și astfel aceasta își pierde din forță ocupând mai putin spațiu în gândurile noastre. Scrierea terapeutică este o oportunitate de a fi liber, de a împărtăși secretele și astfel se eliberează energia pe care psihicul o folosește pentru a fugi de realitate. Etichetarea emoțiilor reprezintă trecerea de la analogic la digital, generând o poveste pe care copilul a trăit-o într-un fel dar pe care adultul are acum posibilitatea să o rescrie, având un nou cadru de referință prin care privește lumea. Utilizarea scrierii terapeutice crește capacitatea de exprimare și înțelegere a sentimentelor, gândurilor și reacțiilor într-un mod mult mai profund. Eliberarea pe care o oferă scrisul va permite o eliberare în plan social, o deschidere spre noi experiențe pozitive.

„Stiloul este limba gândului!”

Cu ajutorul scrierii terapeutice transformi monologul vocilor interne într-un dialog în care fiecare voce să aibă dreptul la replică, să fie combătută sau înțeleasă. Folosind capacitatea de a dialoga cu noi înșine pentru a gândii, pentru a înțelege, pentru a descrie sentimentele și trăirile noastre ne ajută să conștientizăm acele idei sau sentimente cărora nu le-am acordat suficientă atenție. Se poate folosi scrierea terapeutică pentru a da voce ruminațiilor, pentru a te învârti în cerc, în jurul acelorași idei și să te întorci în punctul inițial sau poți construi un drum nou, un nou cadru de referință pentru a înțelege mai bine universul tău și lumea în care trăiești.

Exercițiu:

Poți pune în cuvinte emoțiile care te sperie?

Cum să scrii:

  • Urmărește primul impuls, nu gândi.
  • Uită în timpul exercițiului de regulile gramaticale.
  • Nu te preocupa pentru conținut, scrie pur și simplu.
  • Fii cât mai descriptiv, detaliile pot fi importante la recitirea textului.
  • Nu te opri, păstrează mâna în mișcare, pauzele invită la cenzură.
  • Du-te direct la rană și scrie, scrie chiar și atunci când doare, chiar și atunci când plângi.

Încearcă să îți imaginezi viața ca pe o poveste și scrieți ție, cea care vei fi peste 5/10 ani continuând să te comporți la fel, folosind aceleași mecanisme de apărare și de soluționare a problemelor și vezi unde te vei afla peste 5/10 ani, și dacă viața pe care ți-ai imaginat-o este viața pe care ți-o dorești? Dacă povestea pe care ai scris-o nu este ceea ce îți dorești de la viața ta, ai acum ocazia să o schimbi, ai ocazia să îți creezi propria poveste în care tu ești și naratorul și eroul vieții tale. Să scrii despre tine este un mod de a pune ordine în lumea ta, de a te descoperii și de a face terapie, unde tu joci atât rolul de client cât și de terapeut.

„Viața ta se va schimba la un cuvânt de al tău!”