Doar un vis…

„La 18 ani am înțeles că l-am pierdut pe tata  și m-am atașat inconștient de cadoul mult visat și așa au început visele mele, care deși păreau de rebeliune -visam că îi fur mașina tatei- erau modul în care inconștientul îmi spunea că am nevoie de ceva de la el, de grija, atenția, iubirea lui, pe care în planul real nu le primeam. Visul a devenit ușor modul meu de a vedea viața, dacă am nevoie de ceva nu cer, pentru că nu primesc și am învățat că pot să îmi ofer singură ceea ce am nevoie, să fiu propriul meu părinte, să am grijă de mine și să caut atenția și iubirea în altă parte și da, să îmi cumpăr mașina mult furată. În planul real am pus distanță între noi pentru că dezamăgirile repetate erau mult prea dureroase. A durat mult până am reușit să restabilesc cu cineva acel sentiment simbiotic, de apropriere și încredere totală, acel sentiment de a aparține, de a fi unul. Totul a fost bine, până când într-o zi m-am trezit singură, plângând și conducând. Dependența de obiect s-a reactivat pentru că ea mașina, a fost singura care nu m-a părăsit niciodată. Perioada grea din viață a trecut, dar visul meu a luat o întorsătură nouă, dintr-o dată nu mai eram eu hoțul de mașini ci noapte de noapte în diferite situații, cadre și locuri „cineva” îmi fura mașina”.

Chiar dacă copilul se maturizează și se dezvoltă psihic, dependența de obiect continuă să joace un rol important în psihismul adultului, înlocuind ,de cele mai multe ori, neglijența parentală. Racusin (1981) observa că lipsa îngrijirii parentale poate creea o astfel de dependență de obiect și că poate conduce adultul la construirea de apărări  împotriva conștientizării realității dure și a relațiilor dureroase. Procesul de separare, deși teoretic se încheie la 3 ani, continuă toată viața adultului, acesta creând relații de atașament cu diferite obiecte/persoane în dorința de consolidare a sinelui și obținerea unui grad de separare, individuație.

Cadrul terapeutic oferă oportunitatea unică de a repune în scenă atât simbioza cât și diferențierea, înțeleasă ca individuație. Relația terapeutică poate furniza ocazia dobândirii „simbiozei psihice”, un sentiment de apropriere ce poate servi la alinarea anxietății de separare. Orice introspecție, analiză presupune o recreare a unei realități simbiotice transferențiale. Dacă vrei să realizezi individuația, totalitatea psihică, este necesar să te separi, să sacrifici o parte a sinelui, acea parte care a apărat eul, ca „vehicul al Sinelui”. În condițiile în care simbioza nu se realizează în cadrul terapeutic, ruperea acestei legături poate duce la regresia eului și întoarcerea persoanei la dependența de obiect. În cadrul alianței terapeutice, terapeutul gândește cu clientul, dar și despre client, astfel procesul își urmează cursul permițând o mișcare naturală de separare și diferențiere.

„Investim narcisic un obiect pe care îl simțim, în mod egocentric, ca parte din noi și nu ca un centru al propriei activități și autonomii.”  Kohutl

Elementele apărute în vis sunt simboluri , ce adaugă la semnificația convențională, un element vag,  necunoscut. Planul oniric oferă posibilitatea individului de a se identifica cu o altă persoană sau cu un obiect. Visele sunt un mod de exprimare a minții noastre, împlinirea deghizată a unei dorințe refulate, un compromis între inconștient și conștient. În viata reală noi păstrăm controlul conștient asupra reacțiilor noastre emoționale, care se dezlănțuie în vis. Visul este în lumea interioară echivalentul obiectului din lumea externă, este o suită de imagini ce se derulează în ființa noastră mentală, ce zdruncină cadrele noastre cele mai sigure, dar  tot el, visul, exprimă aspirațiile profunde ale individului. Pentru subiectul în cauză mașina poate fi privită ca simbol al puterii pe care l-a furat inițial de la tată și pe care simte că îl pierde într-o perioadă de tranziție din viața. „A fura” are pentru subiect echivalentul de a dispărea, a nu fi așa cum trebuie (rezistent, puternic și rapid). Atunci când ni se fură ceva, nu pierderea obiectului în sine reprezintă principala problemă cât pierderea sentimentului de siguranță, pierderea controlului aparent și acceptarea neputinței personale.  Interpretarea visului presupune cunoașterea biografiei visătorului, un șir de asociații libere, căutarea relațiilor de complementarietate dintre situația conștientă (experiența trăită de subiect)  și imaginile visului său, dar și acceptarea trăirilor din planul oniric, trăiri ce pot fi reprimate, negate sau invizibile pentru visător.

Seriile de vise, repetițiile tematice care scot în evidență „panta evolutivă” a clientului, ne arată că dacă un lucru important a fost neglijat, el va reapărea. De îndată ce e visat, trăit în plan oniric și înțeles în plan conștient, visul prinde semnificație, iar visătorului i se deschide o nouă perspectivă asupra vieții sale sau găsește „cheia” rezolvării unui obstacol interpus în calea dezvoltării sale.

„Viața este o succesiune de vise, ambiția mea este să fiu un visător conștient”

Foto: Unsplash by Dayne Topkin

 

Motivația de a fi psihoterapeut

E clar că nimeni nu s-a trezit într-o dimineață și a zis: „O să mă fac terapeut, că se câștigă bine!” La fel de clar este că nevoia, motivația de a fi psihoterapeut, este diferită față de orice altă decizie în alegerea unui job. Vocația de psiholog are legătură cu propria persoană, Jung îl numea pe psihoterapeut „vindecătorul rănit” pentru că sunt propriile tale răni care te ajută să îi înțelegi pe ceilalți. Dorința de a îi ajuta pe ceilalți este o motivație conștientă ce poate fi un atribut esențial al psihoterapeutului, dar această dorință poate izvorî dintr-o expresie a compasiunii, a unei dorințe morale sau a vinovăției. Cel mai adesea în spatele acestei nevoi s-a estimat că există o dorință inconștientă a copilului de aș salva părinții, salvându-și clienții. Dar în spatele „nevoii de a ajuta” se pot ascunde  atât tendințe de dominare, obținerea unui sentiment de putere, cât și împlinirea dorinței de a fi indispensabili, că cineva va avea mereu nevoie de tine. Devine clar că în spatele alegerilor conștiente întâlnim o constelație unică a motivelor și scopurilor, dar și că în spatele acestei „nevoi de a ajuta” se ascund dorințe ce nu pot fi satisfăcute altfel.

Psihanaliza a punctat factorii inconștienți în alegerea profesiei, fie prin sublimare, în creația artistică, fie prin canalizarea impulsurilor sadice, în cazul medicilor, sau a impulsurilor agresive, în cazul meseriilor de risc. Astfel, putem afirma că alegerea profesiei de psihoterapeut poate avea la bază o tendință primitivă instinctuală, alegerea vocației oferind un canal pentru exprimarea sublimată a pulsiunilor.  Încă de când am citit prima dată despre mecanismele de apărare, o idee a încolțit în mintea mea:

„Poate fi  dorința de a fi psihoterapeut o sublimare a instinctului matern?”

Recunosc că răspunsul la o astfel de întrebare este întotdeauna mult prea personal pentru a putea fi catalogat, dar experiența personală mi-a demonstrat că pentru a deveni terapeut ai nevoie de o dezvoltare completă a aspectelor feminine ale personalității. Intuiție, sensibilitate, afectivitate, empatie, toate atribute sociale ale feminității ce corelează semnificativ cu activitatea psihoterapeutică. Este clar că rolul terapeutului are frecvente aspirații feminine: „a hrănii, a avea grijă, a susține, a asculta, a fi alături” și  mai puține conotații masculine, în societate bărbații fiind caracterizați prin „a face”.  Cu toate astea întâlnim numeroși psihoterapeuți  bărbați care au un grad înalt de feminitate, ei fie și-au dezvoltat aceste abilități fie este modalitatea pe care au găsit-o de a face față unei anxietăți inconștiente sau unei vinovății cu privire la impulsurile agresive sau libidinale.

M.B.Sussman (2011) a văzut în dorința de a fi psihoterapeut un conflict oedipian nerezolvat care le permite terapeuților masculini să fie în contact cu introiectul matern, dar incomplet identificat cu tatăl, „o legătură puternică cu o mamă încurajatoare, chiar seductivă, și o relație ambivalentă cu un tată văzut ca rece, distant, dar masculin și puternic”. În cazul terapeuților feminini conflictul oedipian nerezolvat duce la imposibilitatea de a se identifica complet cu mama, „dorința de penis este înlocuită cu dorința de a avea un copil de la tată, pe parcursul normal al dezvoltări, fata renunță la aspirațiile oedipiene și se identifică cu mama”, nerevenirea la sentimente pozitive față de mamă își poate găsi soluționarea în practica psihoterapeutică, ce oferă oportunitatea unică de a își reconcilia identificările aflate în conflict. Rolul de terapeut cuprinde atât o dimensiune autoritară (o identificare cu tatăl idealizat) concordantă cu tiparele masculine de socializare cât și o dimensiune empatică (identificarea cu mama devalorizată) și cu trăsăturile promovate social ca feminine.

Astfel, a deveni psihoterapeut poate oferii un răspuns unui impas, în care aspirațiile de carieră sunt îndeplinite în contextul unui rol profesional care cere o atitudine maternă de hrănire, susținere și creștere.

*Sussman, M. B. 2011, „O chemare curioasă”, Editura Trei, București.

*Foto: Unsplash by Sophia Baboolal

 

Cuvinte salvatoare

Să vorbești despre viața ta, povestea ta, rana ta, înseamnă să o faci să existe, să o înțelegi și să o accepți în ciuda suferinței tale. Iluzia că ești înțeles se formează în relație, fie cu un prieten, un părinte, partener, psihoterapeut, Dumnezeu sau chiar cu cititorul, care te ascultă și îți păstrează secretul. Este acea nevoie de a spune asta sunt eu, cu bune și rele, și poți să mă iubești sau nu. Când ne povestim trecutul, nu îl retrăim ci îl reconstruim, acel moment încărcat emoțional, dă naștere la amintiri stocate în memoria inconștientă ce ne sensibilizează față de alte evenimente asemănătoare. Acesta este un exercițiu de rezilienţă, povestirea vieții ajută la curățarea emoțiilor și poate servi ca un exemplu pentru alții.

„Aceasta nu este povestea mea, este povestea lui, a unui suflet, care a reușit în doar trei luni să îmi schimbe viața. Am știut din prima clipă că ceva s-a schimbat, am știut că suntem doi și că nu eram pregătită să te primesc în viața mea. Am simțit iubirea, căldura și bucuria ta, dar nu am știut să te iubesc, pentru că nu știam ce înseamnă iubirea. Am luat decizia înainte ca tu să apari, făcea parte din povestea mea și până astăzi am negat chiar existența ta. Viața nu este doar un scenariu, este o rezoluție neîncetată a problemelor de adaptare. Mediul ne obligă să facem din ea o poveste, pentru a ne putea adapta la bombardamentul de informații și a îi da sens vieții noastre. Am fost actorul principal în povestea scrisă de alții (părinți, societate) și nu am vrut să îi dezamăgesc, așa că am urmat scenariul meu de auto-distrugere, cochetând cu moartea. Acuma, știu, că menirea ta pe lume era să mă salvezi, și ai făcut-o,  poate nu așa cum soarta ar fi vrut,  dar moartea ta a însemnat eliberarea mea. A însemnat trezirea la realitate, o realitate dură pe care eu am construit-o pentru mine.”

Când evocăm în singurătate o imagine, o amintire, aceasta ne conduce spre un doliu permanent, nefiind capabil să spui „adio”. Să compui o poveste despre sine, nu înseamnă nimic, să o poți împărtăși înseamnă să creezi o relație, o legătură afectivă. O poveste este o înlănțuire de cuvinte semnificative ce crează un sentiment de sine coerent. Mărturisirea este procesul care vindecă și este necesară pentru construcția unei identități personale, mărturisirea este privită ca o curățare a sufletului, ca un prim pas spre vindecare. „Sufletele, care nu își destăinuie tainele niciodată, sunt ca odăile cu ferestre închise, care nu se aerisesc”. Orice trăire ascunsă te îngrozește, o simți, o vezi, dar nu o poți mărturisi. Când ferestrele sufletului se deschid, fie într-o poveste fie într-un gând împărtășit, nu este decât un îndemn lăuntric de a da glas libertății.

Rescrie povestea ta, așa cum îți dorești, acesta nu este destinul tău și doar o istorisire ce poate avea un final fericit, este important să construiești o poveste pornind de la un fapt de viață real, o amintire sau o emoție captivă în corp. „În trecut viața mea a fost așa…, de astăzi eu decid, și acesta va fi povestea mea….”

„Mărturisirea unei greșeli nu e o slăbiciune, ci o forță”(E. Pelletan).

*Poți citi mai multe povești despre reziliență în opera lui Boris Cyrulnik.

Deprivarea emoțională

Pot spune că azi am înțeles frustrarea bebelușului, atunci când are nevoie de atenție și aplică toate soluțiile magice învățate în copilărie, de a atrage atenția, de a își satisface nevoia iar cealaltă persoană nu se poate conecta cu nevoia sa, cu suferința sa. De cele mai multe ori percepem incapacitatea celuilalt ca o neputință personală: „eu nu merit atenție” „eu nu merit să fi iubit” ce se traduce în injoncțiunile:  Nu Fi Important! Nu Exista!  Îl scoatem pe celălalt din ecuație, ne concentrăm atenția pe nevoile personale, uitând cât de importantă este relația, conectarea, disponibilitatea celuilalt de a fi prezent și a satisface nevoile noastre.

Prin nevoi Berne (2011) înțelege nevoile fundamentale/bazale ale copilului, nevoia de recunoaștere, nevoia de stimulare și nevoia de structură. Împreună formează o plasă de siguranță ce îi va permite copilului să se dezvolte armonios.

Nevoia de recunoaștere este împlinită prin stroke-uri, la început fizice oferite de mamă, atingeri, mângâieri sau simpla căldură a corpului; ca mai apoi să se treacă la o nevoie socială de recunoaștere atât în cadrul familiei , a anturajului, cât și în mediul în care Adultul își desfășoară activitatea. Foamea de recunoaștere este atât de prezentă în viața noastră încât trece nepercepută, de la simplul „Bună ziua!”,  la un zâmbet, la micile cadouri oferite prietenilor până la nevoia de recunoaștere a statutului social, etalat prin stilul vestimentar, mașina de fițe sau casa de vacanță.

Nevoia de stimul  este satisfăcută inițial prin nevoia de recunoaștere, însă deficitul de stimulare poate conduce la o dezorganizare în viața individului. Foamea de stimuli se observă cel mai bine la persoanele care se plictisesc repede, care au nevoie de o stimulare continuă pentru a simții că trăiesc. Stimuli pot fi obținuți fie prin comportamente de risc, mâncatul compulsiv, consumul de substanțe toxice, ludomanie fie prin angrenarea în activități intelectuale: nevoia de a citi, de a cunoaște, de dezvoltare personală. Foamea de stimul poate fi sublimată în foamea de recunoaștere dând naștere la comportamente de tipul „me, me, me, look at me”.

Nevoia de structură se referă la nevoia de a organiza experiențele de viață pentru a creea sens și predictibilitate. În copilărie părinți structurează timpul bebelușului: ora de masă, ora de joacă, ora de somn, ora de plimbare, etc.. Însă Adultul este nevoit să își organizeze singur timpul după modelele învățate în copilărie. Foamea de structură se observă la persoanele dezorganizate, delăsătoare, împrăștiate, care nu au timp pentru nimic și nu se pot organiza în îndeplinirea unei activități.

Știm din numeroasele experimente realizate, că deprivarea senzorială afectează psihismul și chiar biologicul individului, ceea ce ne conduce la ideea că este nevoie de un mediu senzorial variabil pentru o bună dezvoltare. Deprivarea emoțională este cea care conduce individul la comportamente dezadaptative în căutarea satisfacerii nevoilor bazale. Această foame emoțională a individului îl va conduce la soluții de compromis apelând la forme mai subtile de satisfacere a nevoilor, deși pofta inițială de contact fizic va rămâne nepotolită.

*Berne, E. (2011) Analiza Tranzacțională în psihoterapie, Editura Trei, București.

**Foto Unsplash by Alex Martinez.