Anxietatea sau frica fără obiect

Anxietatea nu cunoaște un „de care” sau „pe care” de aceea a fost definită ca frică fără obiect, în timp ce frica este o stare afectivă, ce ne avertizează de un pericol. Fricile iraționale apar atunci când persoana se simte și se comportă ca în cazul unui pericol major, chiar dacă situația, realitatea prezintă un pericol minimal.

Persoana dominată de anxietate trăiește într-o încordare continuă, se simte într-un pericol permanent, sub o amenințare care plutește în aer, ce se poate fixa pe diferite subiecte (relațiile interumane, sănătatea proprie sau a unui familiar) găsind tot timpul noi motive de îngrijorare. Persoana se află într-o permanentă stare de tensiune și supra-încordare, este în permanență îngrijorată, împiedicând-o să se simtă confortabil, prezintă o hipersensibilitate la relațiile interpersonale, simțindu-se adesea inadecvată sau respinsă.

Reacțiile corporale ce însoțesc anxietatea sunt: tensiune musculară în zona gâtului, a cefei, a umerilor și a părții superioare a spatelui; tranzit intestinal lax; tulburări de somn; transpirație abundentă; o ușoară hipertensiune arterială; palpitații și tulburări respiratorii – fără o legătură fiziologică sau un alt diagnostic medical. Mai mult persoanele anxioase dezvoltă o teamă de propriile stări și reacții: se tem de palpitații, amețeli, senzația de leșin…etc. Astfel, de teama propriilor reacții încep să evite anumite situații ce i-ar putea declanșa anxietatea. O altă caracteristică, ce apare la persoanele anxioase, este teama de propriile gânduri, care îl loc să trateze rațional o reacție fiziologică sau o stare afectivă, dezvoltă o serie de gânduri automate ce îl conduc întotdeauna spre o boală gravă, incurabilă – crescând astfel nivelul anxietății. Clark afirmă că oamenii au tendința de a interpreta o serie de simptome corporale într-un mod catastrofic pe sistemul:„eu simt…..; eu gândesc…..”. În continuare vom prezenta câteva exemple, urmând ca voi să va identificați singuri legătura dintre senzațiile corporale și gândurile automate.

  • Eu simt palpitații; eu gândesc că am o boală de inimă sau că voi face un atac de cord”
  • Eu  simt dificultăți în respirație; eu gândesc că respirația mea se va oprii, mă voi sufoca și voi murii”
  • Eu simt o amețeală, senzație de leșin; eu gândesc că voi leșina, voi cădea, mă voi lovii și voi murii

Persoanele învață repede cum se pot elibera de această angoasă. Ele adoptă fie un comportament de evadare (ex: dacă panica se declanșează într-un mijloc de transport public, coboară imediat la prima stație) fie un comportament de evitare (ex: refuză să mai călătorească cu acel mijloc de transport sau evită locurile aglomerate). Comportamentul de evadare sau de fugă din situația anxiogenă duce la comportametul de evitare care chiar dacă pentru moment are ca scop diminuarea anxietății, cele două pattern-uri comportamentale nu fac altceva decât să contribuie la creșterea și fixarea anxietății, ce va da naștere mai târziu la o anxietate anticipatorie, de fiecare dată când persoana se va gândi să călătorească. Astfel se închide cercul vicios al anxiosului, devenind incapabil să se elibereze.

document-fara-titlu

 

Am spus la început că anxietatea este o frică fără obiect, cu toate că dacă am intra în lumea unei persoane anxioase, am vedea că aceasta privește lumea internă și cea externă ca un mediu amenințător și anxiogen, astfel anxietatea este un răspuns logic la o interpretare eronată a realității înconjurătoare. Principalele simptome sunt: supra-încordare musculară, tremurături, neliniște, oboseală, tulburări respiratorii, palpitații, transpirație, senzația de gură/gât uscat, amețeli, senzația de greață, diaree, micțiuni frecvente, dificultate de concentrare a atenției, senzația de nod în gât, insomnie, irascibilitate.

Dacă și tu ai experimentat aceste simptome, cu siguranță că ai căutat informații în mediul online, lucru care nu a făcut decât să te neliniștească și mai rău, ce a condus la creșterea anxietății tale. Următorul pas logic este consultarea medicului de familie, analize de rutină și unul sau doi specialiști. Majoritatea s-ar opri aici, constatând că nu este o problemă medicală, dar nu și anxiosul „ cu siguranță am o boală rară, nediagnosticată” , „doctorul era prea tânăr / prea bătrân” etc. Al treilea pas logic ar fi consultarea unui psiholog clinician, care să aprecieze nivelul anxietății și să construiască un program de intervenție menit să aducă în lumina conștiinței fricile cele mai ascunse. Însă majoritatea sar peste acest pas la pasul următor – medicul psihiatru și pastiluța din dotare, care nu este greșit dacă s-ar face cu o psihoterapie de susținere sau de suport. Pastila acționează în aici și acum eliminând manifestarea simptomului (a fricii) dar fără să acționeze asupra momentului inițial de declanșare a simptomului (a fricii). Rolul psihologului clinician este să evalueze nivelul de anxietate (cu ajutorul bateriilor de teste) și împreună cu clientul să descopere acel prim moment de teamă, comportamentele asociate de evadare și evitare, dar și factorii de susținere ai anxietății. Factorii de susținere sunt reprezentați de gândurile automate și de afirmațiile și regulile cu caracter general „nimeni” „toată lumea” „întotdeauna”.

Am văzut că anxietatea se caracterizează printr-o stare permanentă de tensiune psihică, iritabilitate, lipsă de încredere în propria persoană, incapacitate sau rezerve în asumarea unui risc, diverse reacții neuro-vegetative, tulburări ale somnului, dar și simptome psihosomatice. O anxietate ridicată produce persoanei dificultăți de adaptare și ineficiență în rezolvarea problemelor de viață. Un nivel mediu al anxietății face ca persoana să acționeze prudent și reflexiv, cântărind situațiile și soluțiile. O anxietate de nivel redus coincide cu o bună capacitate de adaptare, în timp ce lipsa anxietății denotă o agresivitate puternică. Dacă  vrei să îți evaluezi nivelul de anxietate completează testul și un psiholog clinician îți va face o evaluare gratuită a anxietăți tale.

 

„Îngrijorarea este o stare negativă a minţii care cauzează anxietate, suferinţă şi constrângere. Ea lucrează încet şi insistent până la distrugerea completă a iniţiativei și a  încrederii în sine”.(Herbert Harris)

  • Foto: Unsplash by Cassidy Kelley
  • Bibilografie: Holdevici, Psihoterapia Tulburărilor Anxioase.

Burnout-ul terapeutului

 Sindromul de burnout a fost introdus de către psihologul H. Freudenberger în lucrarea sa „Burn Out: The High Cost of High Achievement”.  Termenul este definit ca:  „epuizare emoțională, performanțială și o atitudine de nepăsare sau indiferență ce poate rezulta în urma solicitărilor excesive, legate de activitatea profesională.” Sindromul epuizării profesionale reprezintă o stare de extenuare, atât fizică cât și psihică, care apare în special la persoanele a căror profesie implică o responsabilitate deosebită și o interacțiune frecventă cu oamenii. Sindromul burnout se aseamănă cu depresia prin: tulburări de somn și de digestie, senzația de epuizare și de scădere a randamentului profesional, scăderea capacității de dialog și de interacțiune cu cei din jur, senzația de goliciune sufletească și sentimentul că viața profesională invadează viața privată. În cazul psihoterapeutului simptomele pot fi:

  • Afective: anxietate, depresie, descurajare, sentimente de vinovăție, îndoială în sine, detașare emoțională, dorința de retragere atât față de client cât și față de prieteni; dar și o atenție scăzută față de client.
  • Cognitive: atitudine de intoleranță, inflexibilitate, rigiditate mentală, cinism, pesimism, depersonalizare, omnipotență, plictiseală și chiar idei paranoice.
  • Comportamentale: productivitate scăzută, labilitatea atenției, comportament agresiv, lipsa scopurilor în terapie și chiar comportamente adictive sau de risc.
  • Fizice: oboseală, tulburări ale somnului, tensiune musculară, imunitate scăzută, tulburări gastro-intestinale, hipertensiune.

Studiile efectuate asupra sindromului de burnout în rândul  psihoterapeuților, au evidențiat că: „32% dintre terapeuți au recunoscut că au avut un episod de extenuare sau de depresie, care le-a afectat performanța în muncă, dar și că 46% dintre respondenți, au exprimat insatisfacție cu privire la cariera lor în psihoterapie, după douăzeci și cinci de ani în domeniu.”* Principalul factor care contribuie la sindromul extenuării, după Farber (1983), apare atunci când „stresul continuu și trăsăturile adverse ale activității clinice depășesc resursele personale ale individului”, care alături de entuziasm, a aspirațiilor înalte, a plății scăzute, a incapacității de măsurare a rezultatelor, a vizibilități publice asociate cu o înțelegere populară greșită alcătuiesc tabloul clinic numit „burnout-ul terapeutului”.

Sussman consideră că și  motivația inconștientă de a deveni psihoterapeut  contribuie la dezvoltarea sindromului de extenuare a psihoterapeuților. Astfel:

  • terapeuții care utilizează situația clinică pentru a obține direct sau indirect satisfacții libidinale, pot trăi un sentiment de vinovăție sau stimă de sine scăzută;
  • satisfacerea tendințelor agresive poate duce la o suprasolicitare a terapeutului și pot îngreuna procesul psihoterapeutic, creând un climat advers;
  • terapeuții care caută stimă de sine profesională sau personală prin admirația, recunoștința sau progresul terapeutic al clientului vor suferi schimbări de dispoziție frecvente și intense;
  • tendința terapeutului de a atinge un Ideal exagerat al Eului, va duce la un eșec, ei neputând fi niciodată suficient de buni, în timp ce  tendința de perfecționare a sinelui va fi umbrită de transferuri negative ce pot duce la depresie sau auto-dezamăgiri;
  • terapeuți care se supra-identifică cu clienții, lăsând granițele Eului deschise și empatizează cu suferința clientului, pot fi copleșiți de durerea emoțională pe care o întâlnesc zilnic;
  • terapeuți impulsionați de nevoia de „a da”, tind să facă prea mult pentru clienții lor și prea puțin pentru satisfacerea propriilor nevoi, mai mult ei pot crea dependență, subminând astfel procesul terapeutic;
  • terapeuți cu o anxietate de separare pot interfera, fără să vrea, cu procesul de maturizare psihologică și cu procesul de individuație a clientului;
  • terapeuții preocupați de obținerea puterii/controlului în relație pot deveni nerăbdători și pot pierde din vedere cadrul de referință al clientului.

Soluția? – este întotdeauna la noi, ascultă-ți corpul, setează-ți limitele și nu ezita să ceri ajutor de specialitate.

„Filozofia de viață nu o poți explica prin cuvinte; ea se exprimă prin alegerile pe care le facem, iar aceste alegeri ajung să fie, în cele din urmă, responsabilitățile noastre.”                    (Eleanor Roosevelt)

 

*Sussman, M. B. 2011, „O chemare curioasă”, Editura Trei, București.

** Foto: Unsplash by Edu Lauton

Cuvinte salvatoare

Să vorbești despre viața ta, povestea ta, rana ta, înseamnă să o faci să existe, să o înțelegi și să o accepți în ciuda suferinței tale. Iluzia că ești înțeles se formează în relație, fie cu un prieten, un părinte, partener, psihoterapeut, Dumnezeu sau chiar cu cititorul, care te ascultă și îți păstrează secretul. Este acea nevoie de a spune asta sunt eu, cu bune și rele, și poți să mă iubești sau nu. Când ne povestim trecutul, nu îl retrăim ci îl reconstruim, acel moment încărcat emoțional, dă naștere la amintiri stocate în memoria inconștientă ce ne sensibilizează față de alte evenimente asemănătoare. Acesta este un exercițiu de rezilienţă, povestirea vieții ajută la curățarea emoțiilor și poate servi ca un exemplu pentru alții.

„Aceasta nu este povestea mea, este povestea lui, a unui suflet, care a reușit în doar trei luni să îmi schimbe viața. Am știut din prima clipă că ceva s-a schimbat, am știut că suntem doi și că nu eram pregătită să te primesc în viața mea. Am simțit iubirea, căldura și bucuria ta, dar nu am știut să te iubesc, pentru că nu știam ce înseamnă iubirea. Am luat decizia înainte ca tu să apari, făcea parte din povestea mea și până astăzi am negat chiar existența ta. Viața nu este doar un scenariu, este o rezoluție neîncetată a problemelor de adaptare. Mediul ne obligă să facem din ea o poveste, pentru a ne putea adapta la bombardamentul de informații și a îi da sens vieții noastre. Am fost actorul principal în povestea scrisă de alții (părinți, societate) și nu am vrut să îi dezamăgesc, așa că am urmat scenariul meu de auto-distrugere, cochetând cu moartea. Acuma, știu, că menirea ta pe lume era să mă salvezi, și ai făcut-o,  poate nu așa cum soarta ar fi vrut,  dar moartea ta a însemnat eliberarea mea. A însemnat trezirea la realitate, o realitate dură pe care eu am construit-o pentru mine.”

Când evocăm în singurătate o imagine, o amintire, aceasta ne conduce spre un doliu permanent, nefiind capabil să spui „adio”. Să compui o poveste despre sine, nu înseamnă nimic, să o poți împărtăși înseamnă să creezi o relație, o legătură afectivă. O poveste este o înlănțuire de cuvinte semnificative ce crează un sentiment de sine coerent. Mărturisirea este procesul care vindecă și este necesară pentru construcția unei identități personale, mărturisirea este privită ca o curățare a sufletului, ca un prim pas spre vindecare. „Sufletele, care nu își destăinuie tainele niciodată, sunt ca odăile cu ferestre închise, care nu se aerisesc”. Orice trăire ascunsă te îngrozește, o simți, o vezi, dar nu o poți mărturisi. Când ferestrele sufletului se deschid, fie într-o poveste fie într-un gând împărtășit, nu este decât un îndemn lăuntric de a da glas libertății.

Rescrie povestea ta, așa cum îți dorești, acesta nu este destinul tău și doar o istorisire ce poate avea un final fericit, este important să construiești o poveste pornind de la un fapt de viață real, o amintire sau o emoție captivă în corp. „În trecut viața mea a fost așa…, de astăzi eu decid, și acesta va fi povestea mea….”

„Mărturisirea unei greșeli nu e o slăbiciune, ci o forță”(E. Pelletan).

*Poți citi mai multe povești despre reziliență în opera lui Boris Cyrulnik.

Be like…

Cultura este o noțiune antropologică ce definește  o multitudine complexă de cunoștințe, comportamente, morală, obiceiuri și credințe. Pentru fiecare persoană în parte cultura va fi definită prin propria experiență, adăugată culturii împărtășite de părinți, familie și societatea în care trăiește. Contextul cultural al epocii actuale este determinat de ideea de comparare socială, competiție și control. Un individ care nu își poate controla sentimentele  și comportamentul, mai ales cel alimentar, este un individ slab. Reacțiile spontane, directe sunt blamate în societatea modernă; controlul de sine, comportamentul reținut, constituie un standard cultural.

Rolul pe care compararea și influența socială îl joaca în construirea imaginii corporale este major, moda și media contribuind într-o mare măsură la formarea unei imagini corporale în concordanță cu canoanele sociale. Influența socială desemnează  „modificarea produsă în judecăţile, opiniile şi atitudinile unui individ în contact cu mediul social” (Doron &Parot, 2010). Termenul se mai referă și la modul cum oamenii sunt afectați de presiunea reală sau imaginară a grupului sau a altor persoane cu care se identifică. Factorii de influență socială sunt: conformitatea, complianța și obediența la normele sociale.  Presiunile sociale asupra adolescentului vin din partea familiei, a anturajului, a societății, dar presiunea care exercită influența cea mai puternică asupra imaginii corporale este presiunea media, care își pune accentul asupra vieții cotidiene a persoanelor de orice vârstă, nu doar asupra adolescenților. Presa este un predictor semnificativ al insatisfacției corporale în primul rând prin inducerile sugestive de imaginii pe care le transmite şi în al doilea rând din cauza internalizării în etapa ulterioară, de către adolescenți, a standardelor corporale.

Un rol important îl joacă compararea socială care este întâlnită atât în rândul fetelor cât și în rândul băieților și valorizarea acesteia prin mijloacele specifice mediei a unui corp suplu, un ideal de frumusețe care de cele mai multe ori nu este conform cu anatomia individului și  cu potențialitățile sale. Acest ideal de frumusețe conduce individul spre o insatisfacție corporală generală și posibile angajări în comportamente de risc. Compararea socială negativă îi validează individului vulnerabilitatea, sentimentul de inferioritate, mergând către stări depresive.

Prima dimensiune este cea perceptivă, cum îți vezi corpul?  A doua este cea evaluativă, ce simți despre corpul tău? A treia se referă la impactul pe care percepția și evaluarea îl au asupra comportamentului tău : evitarea expuneri corpului în situații sociale, verificări frecvente a dimensiunilor, kilogramelor și cererea de feed-back. Procesul de comparare socială este activat încă din copilărie, denaturând percepția despre sine, despre imaginea corporală, sporind riscul dezvoltări unei patologi alimentare.

PhotoFunia-1456995778

Tulburarea de comportament alimentar nu poate fi înţeleasă în afara contextului cultural, ea a fost descrisă de Lee (1996) drept „  pattern de devianță comportamentală, pattern generat și susținut de anumite valori culturale, expectații și organizări sociale aparținând culturii vestice.”

În urma studiului efectuat de acest blog, din 65 de subiecți care au răspuns la chestionarul online, creat și analizat cu ajutorul googel forms, în ceea ce privește influența mass-mediei și influența modelelor sociale asupra imaginii corporale și a comportamentului alimentar, majoritatea subiecților, dintre care 81.5% femei și 18,5% bărbați,  au mărturisit că au resimțit presiunea și influența mass-mediei și că se conformează modelelor sociale existente.

Astfel, la intrebările:statistiques

  1. Faptul că anturajul tău este format din persoane slabe, te-a făcut să acorzi mai multă atenție alimentației tale ? – 29, 23% au răspuns întotdeauna și 16,92% câteodată.
  2. Apreciezi controlul de care dau dovadă unele persoane? – 47,69% au răspuns întotdeauna și 18,46% câteodată.
  3. Privind alte persoane te-ai comparat cu ele în defavoarea ta ? – 30,76% au răspuns întotdeauna și 27,69% câteodată.
  4. Admiri siluetele modelelor, afișate în mass-media? – 55,38% au răspuns întotdeauna și 12,30 % câteodată.
  5. Ți se par mai atrăgătoare persoanele slabe? – 36,92% au răspuns întotdeauna și 26,15% câteodată.

Cel ce nu cercetează o caută cu lumânarea.

Astăzi am nevoie de ajutorul vostru, pentru a demonstra „Influența imaginii sociale a corpului asupra tulburărilor de comportament alimentar”. Acesta fiind și titlul ales de mine pentru lucrarea de licență. Pentru a demonstra ipotezele mele, pun la dispoziția voastră două chestionare pe care v-aș ruga să aveți amabilitate de a le completa. Primul este  Testul atitudinilor alimentare (EAT-26) și va fi corelat cu un Test ce măsoară influența modelelor sociale asupra corpului (QIMEC), acesta urmărește influența mass-media, influența mesajelor verbale și a situațiilor sociale  asupra imaginii corporale.  Rezultatele vor fi publicate pe site și pe pagina de facebook prietenul invizibil.

„Nu există cercetare care să nu fie totodată și căutare de sine și, într-o oarecare măsură, introspecție” (A.Besancon)

Vă rog să completați formularul de mai jos cât mai exact, sincer și complet posibil. Nu există răspunsuri corecte sau greșite. Toate răspunsurile sunt confidențiale.

 Completare formular 

sondaj

Argument

Comportamentele și influențele, care antedatează tulburările de comportament alimentar, pot fi împărțite în factori de vulnerabilitate biologici, factori de predispoziție psihologici și influențele societății.  Dimensiunea socio-culturală s-a transformat în ultimele secole de la „figura reproductivă” din perioada Evului Mediu, în care femeia era corpolentă, ca simbol al fertilității; la „figura maternă”, început de secol XVII, ce  ilustra feminitatea prin  accentuarea sânilor și a coapselor;  la imaginea secolului XX, în care pierde din rolul feminin al reproducerii și capătă dimensiuni atletice și o independență de tip androgin. În literatura de specialitate a ultimelor decenii se subliniază impactul cultural al idealului feminin de suplețe corporală, asociat în mod constant competenței și competivității.

Adolescenți sunt cei mai expuși influenței sociale, nevoia lor de apartenență și identificare fiind maximă în această perioadă. Așa cum afirma și Modrea (2006), adolescenții sunt intens subsumați socializării iar imaginea de sine și implicit cea corporală, se dezvoltă prin interiorizarea opiniilor celor din jur cu privire la sine, odată cu multiplicarea statusurilor și rolurilor sociale. Ei sunt în permanentă căutare de informații exterioare pentru a-şi forma şi completa identitatea de sine. Factorii  sociali sunt esențiali în formarea imaginii corporale şi ei se află sub impactul media. Presiunile sociale asupra adolescentului, și nu numai, vin atât din partea familiei, a anturajului, a societății, cât și din partea mass-mediei, aceasta exercitând cea mai puternică presiune asupra imaginii corporale.  Presa este un predictor semnificativ al insatisfacției corporale în primul rând prin inducerile sugestive de imaginii pe care le transmite și în al doilea rând prin internalizarea, de către adolescenți, a standardelor corporale. Un rol important îl joacă comparația socială care este întâlnită atât în rândul fetelor cât și în rândul băieților și valorizarea prin mijloacele specifice mediei a unui corp suplu, un ideal de frumusețe care de cele mai multe ori nu este conform cu anatomia individului și potențialitățile sale.

Am fost acuzată de empatie

Pentru cei care în „empatie” văd doar un cuvânt, să fi acuzat de empatie este o minune. Cu toți am auzit expresii de genul „să te pui în pantofii celuilalt”. Dar pentru o anumită parte a populației empatia este doar un cuvânt pe care femeile îl folosesc mult prea des. Dar ce este empatia?

„Empatia este durerea ta în inima mea”

Termenul provine din greacă și înseamnă „suferință din interior”, se referă la capacitatea de a recunoaște, de a împărtăși sentimentele unei alte persoane chiar dacă aceasta nu le exprimă explicit. În apărarea bărbaților cercetători de la Universitatea Cambridge au constatat că testosteronul diminuează capacitatea de a fi empatic, chiar și în cazul femeilor, o doză mică de hormoni masculini scade capacitatea de a te transpune în locul celuilalt. Joireman a descoperit că atașamentul anxios și cel evitant corelează negativ cu empatia și că cei care au un grad scăzut de comparare socială dau dovadă de mai puțină empatie față de cei care au tendința de a se compara cu ceilalți. Cu cât empatizăm mai mult cu cineva cu atât este mai mare obligația noastră morală față de acea persoană. Dar empatia este mai mult decât atât este „capacitatea de a recepționa prin comunicare trăirile și sentimentele celorlalți, oricât de diferite de ale noastre”. Aici apare întrebarea: Recepționăm sentimente pe care le cunoaștem, care ne agață sau avem capacitatea de a simții trăirile și emoțiile celorlalți chiar dacă noi nu le-am experimentat?

photo-1441749074938-1c6782303919

Martin Hoffman evidențiază cinci modalități de stimulare empatică, dintre acestea trei sunt considerate primitive în sensul că sunt automate și involuntare fiind privite ca contagiune emoțională iar celelalte două fiind considerate tipuri de stimulare imaginativă ce implică cogniție și efort mental susținut. Acestea sunt:

  • mimetismul, o imitare a emoției celuilalt prezentă în special la copiii mici;
  • condiționarea clasică, descrisă ca învățarea unui răspuns emoțional într-o anumită situație;
  • simularea empatică sau asocierea directa în care situația unei persoane amintește empatizatorului de experiențe similare din trecutul personal;
  • asocierea mediată, în care emoția celuilalt este comunicată prin limbaj iar empatizatorul îi răspunde simțindu-i emoția pentru că o înțelege, o apreciază, o consideră adecvată și împărtășește evaluarea acesteia, permițându-i să simtă emoția;
  • stimularea imaginativă, numită și adoptarea de perspectivă sau de rol ce implică punerea în pielea celuilalt. Hoffman descrie trei moduri de adoptare a perspectivei: focusată pe sine, focusată pe celălalt și modul combinat. Piaget introduce noțiunea de „rol”, de schimbare de perspectivă adoptând perspectiva celuilalt dar păstrându-ți propria perspectivă asupra lucrurilor, aceasta ar fi modul ideal de lucru în psihoterapie dar când perspectiva este focusată pe sine atunci poți fi acuzat de empatie. Atunci când nu te pui în locul celuilalt, ci regăsești ceva din tine în cealaltă persoană, încerci să o aperi, să o protejezi apărându-te pe tine. Acesta este un semnal de alarmă ce îți arată că procesul tău terapeutic nu s-a terminat.

„Psihoterapia ca orice arta se învață practicând”

C. Rogers, în modelul său de terapie centrată pe client, definește trei caracteristici esențiale ale terapeutului: acceptarea necondiționată, autenticitatea și empatia. Empatia este baza pe care se construiește alianța terapeutică -relația terapeutică fiind imprescindibilă, și se consideră reușită când clientul se simte înțeles, validat și sprijinit și îl percepe pe terapeut empatic, credibil, uman și dispus la o interacțiune interpersonală autentică. Rolul empatiei în procesul terapeutic este de a clarifica situațiile vulnerabile, problematice, aspectele negative, temute și ascunse ale clientului.

Metode de intervenție în procesul terapeutic:

  1. Reflexia – termen introdus de C. Rogers pentru conștientizarea stărilor emoționale prin clasificarea, identificarea și înțelegerea fără a judeca a emoțiilor negative și pozitive ale clientului. Reflexia se referă doar la sentimente și nu la gânduri, în cazul gândurilor vorbim de insight și nu de o conștientizare a sentimentelor, ceea ce urmărim prin această tehnică.
  2. Sintetizarea – se utilizează pentru a asigura înțelegerea la nivel intelectual a conținutului și constă într-un scurt rezumat făcut de terapeut prin care clarifică comentariile clientului.
  3. Recunoașterea – reprezintă validarea clientului sau a conținutului comunicat în vederea creșteri auto-estimei.
  4. Suportul – reprezintă comentariile destinate să reducă anxietatea, oferindu-i clientului sentimentul de încredere, siguranță și suport.

„Fără o înțelegere empatică a cadrului de referință a clientului și a dificultăților, așa cum el le resimte, nu există bază pentru terapie.”

Două întrebări esenţiale, înainte să înceapi un regim alimentar

Am fost întrebată dacă am ceva împotriva dietelor alimentare?

Da, atâta timp cât dieta îți controlează viața și orice activitate a ta este influențată de așa zisul „regim de slăbit” atunci da, am o problemă cu dietele restrictive, haotice, miraculoase. Dacă căutăm în dex dieta este definită ca „regim alimentar care elimină sau limitează consumul unor alimente sau băuturi în scopul profilactic sau terapeutic”.  Dacă folosim dietele rapide în locul rațiunii, cumpătării și al echilibrului, pentru a elimina kilogramele acumulate, să ne așteptăm nu doar la o suplețe fizică ci și la una psihică.

Două întrebări pe care fiecare trebui să și le pună, înainte să înceapă un regim alimentar:

Este justificată sau nu, cura de slăbire?

  • În cazul necesități organice, medicale de a elimina kilogramele în plus pentru a favoriza echilibrul organismului.
  • În cazul unor intoleranțe la anumite alimente sau tulburări ale sistemului endocrin.
  • În cazul dorinței de a arăta mai bine, de a ne defini un nou look, determinându-ne poziția socială și noul statut.

În primele două cazuri sunt de acord cu un regim alimentar personalizat, întocmit de un nutriționist în baza nevoilor nutriționale personale, în care să numărăm nutrienți aportați organismului pentru buna funcționare și nu caloriile consumate. În ultimul caz nu facem decât să devenim sclavii curelor de slăbire nejustificate, care te înfometează pe termen îndelungat sau scurt. Cu cât organismului i se refuză un anumit aliment cu atât pofta față de acel aliment va fi mai mare asta ducând inevitabil la comportamentul compulsiv și compensator întâlnit în bulimie.

Un regim după ureche poate creea un dezechilibru nutrițional și hormonal greu de restabilit, dereglări neuro-vegetative și psiho-afective. Motivele pentru care decidem să ținem un regim alimentar sunt variate de la preadolescență când corpul se dezvoltă mult prea rapid și fetele nu au timp să ajusteze imaginea corporală la imaginea reală până la motive de genul „nu îmi mai vin blugi din iarnă și nu am bani să îmi cumpăr alți”. Dacă nu putem controla motivația ce stă la baza unei astfel de decizi, putem măcar controla desfășurarea ei apelând la un regim de viață personalizat și echilibrat, evitând astfel prejudiciile morale și medicale ce ar putea apărea prin pierderea controlului asupra comportamentului alimentar.

De ce îmi doresc să slăbesc?

O interpretare la „modă” ar fi pentru frumusețe, imagine de sine, statutu socio-profesional. Dar în spatele acestei dorințe se ascund frustrări, neîmpliniri, refulări, conduite de risc, abandon, carențe afective și comportamentale, toate înghesuite în trei cuvinte „cură de slăbire”. Astfel de persoane ajung să desconsidere contextul, pe ceilalți și cel mai grav propria persoană. Desconsideră sănătatea fizica și psihică dorindu-și altceva, un ideal.

Implicațiile pe care un regim alimentar haotic le are asupra fizicului sunt evidente, de la anemie la gastrită și malnutriție. Implicațiile psihice se observă prea târziu prin scăderea calității vieții, scăderea puteri de concentrare și a mecanismelor de învățare, diminuarea atenției și izolarea din social. Legătura dintre stomac și psihic este cunoscută de la Pavlov încoace, stomacul digeră pe lângă impresiile fizice ale alimentelor și sentimentele psihice ca nemulțumirea, frustrarea, stresul, frica și chiar dragostea. Se consideră că agresivitatea și resentimentul accelerează trecerea hranei prin stomac în timp ce anxietatea și emoțiile puternice produc spasm piloric, blocând digestia.

Noțiunea de sănătate mintală este definită ca: existența unei stări de echilibru, de bine , a unui confort psihologic, somatic și social al individului. Responsabilitatea alegeri și mențineri unui stil de viață sănătos este în totalitate a persoanei, care trebuie să urmărească un comportament pentru sănătate. Alimentele trebuie să fie în primul rând un factor de sanogeneză a organismului și nu un factor de stres.

„Fie te documentezi pentru viața și sănătatea ta, fie îi lași pe alți să te folosească.  La casa de marcat când plătești cu bani și peste ani când plătești cu sănătatea!”