Relația cu tatăl – o bază de siguranță

Destinul de femeie al fiecărei fete depinde de relația pe care o are cu tatăl ei. Amprenta poate fi pozitivă când relația se dezvoltă normal sau negativă când există fie prea multă, fie prea puțină iubire și astfel această primă relație lasă o rană adâncă în sufletul viitoarei femei. Fetele caută inconștient „bărbatul ideal” care să aibă același calități și defecte ca ale tatălui, să fie o copie fidelă la nivel psihologic, o „umbră” a tatălui.

La naștere tatăl este primul bărbat pentru care contezi, sentimentele sale față de copil influențează direct creșterea și dezvoltarea viitoarei femei. Dacă pentru fiică el (tatăl) este primul bărbat cu care intră în relație, pentru tată ea (fiica) nu este prima femeie pe care o iubește, acesta fiind înainte copilul mamei sale, frate și soț. Tatăl trebuie să știe cum să primească și cum să-i facă loc în viața lui acestei noi femei, acestor noi sentimente față de fiica sa și să îi ofere acesteia o bază de siguranță. Modul în care un tată își ia fiica în brațe, tonul vocii lui, mirosul lui, primele sentimente pe care i le trezește copilei, toate acestea vor influența modul de relaționare al viitoarei femei cu bărbații din viața ei. Copiii au nevoie de părinți „suficienți de buni” asta înseamnă că părinții (tatăl) să îi arate copilului că a fost dorit și să fie prezent în viața copilului său, să fie capabili de o conectare emoțională și să înțeleagă că copiii, în primii ani de viață (0-7 ani) nu trăiesc într-o lume materială ci într-o lume emoțională.

În copilăria mică, fiica încearcă să își facă simțită prezența adoptând și îmbrățișând comportamentul tatălui, va căuta o stare de complicitate cu acesta ce va avea ca scop întărirea imaginii de sine și confirmarea că este înțeleasă și apreciată de către tată. Ignorarea acestui comportament sau lipsa de interes din partea tatălui va duce la o lipsă de încredere a fetei în propriile forțe și sentimentul că nu este la înălțimea așteptărilor lui.

La adolescență fetele au nevoie de validare din partea părintelui, validare ce va contribui la definirea rolului de femeie. Adolescența este o perioadă când relația celor doi are de suferit, când eșecul din relația tată fiică se observă în eșecul școlar, absenteism, fuga de acasă, probleme de comportament și toxico-dependențe. Este important ca părintele să își amintească că prin venele lor curge același sânge și că de cele mai multe ori copila pune în acțiune același comportament ca al părintelui. Multe din crizele adolescenței sunt declanșate, mai mult sau mai puțin conștient, din dorința fetei de a fi recunoscută și validată de tată. Adolescentele au tendința să se revolte, să spună „nu”  ca să se distanțeze de imaginea mentală a tatălui sau să joace „provocarea”. Când o fată joacă „provocarea” ea defapt își caută tatăl, caută protecția și liniștea pe care nu o primește de la tată. Astfel adolescenta descoperă dragostea și se luptă între iubirea paternă și iubirea pasională. Neacceptarea băiatului ales de fată, poate duce la ruptura relației (tata-fiică), la o distanțare brutală între cei doi și chiar la transformarea sentimentelor de iubire în contrariu.

Copila nu are nevoie de un tată ideal, imaginar, care să fie perfect; ea are nevoie de un tată real, prezent care să o vadă și să o valideze ca femeie. Fără această atenție a tatălui copila riscă să devină o „fiică invizibilă” și să dezvolte sentimente de inferioritate și inadecvare ce îi vor marca viața. Există trei tipuri de relație cu consecințe dureroase pentru tânăra femeie:

  • relația strict imperativă – „Fă ca mine, în ritmul meu, dacă vrei să reușești”. Sentimentul copilului „Nu sunt suficient de bun”
  • relația de tip proiectivă – „Fii ceea ce eu nu am putut să fiu”. Sentimentul copilului „Nu voi atinge niciodată idealul”
  • relația de tip regresiv – întâlnită la tații dominați de pulsiuni erotice sau agresive, care fug de orice contact cu fiica lor, ce le-ar putea scoate la iveală fragilitatea. Sentimentul copilului „Nu exista”.

caroline-hernandez-177784

A fi tată este o poveste de suflet. O fată nu așteaptă de la tatăl ei să gândească în locul ei, ci să îi pese de ea, să o înțeleagă, iar pentru aceasta este necesar ca el să își facă timp să o asculte la orice vârstă a vieții. Când este mică își dorește ca tatăl să fie interesat de jocurile ei, de prietenii ei; la adolescență își dorește să îi accepte independența; tânăra femeie își dorește să aibă încredere în alegerile ei amoroase; devenită mamă își dorește ca tatăl ei să o sprijine în educația copiilor și să o asculte. Dar mai presus de toate o fiică își dorește să fie iubită de către tatăl ei, să fie mândră de tatăl ei pentru a se putea identifica cu el.

Bibliografie și biblioterapie: „Cum să fii un tată bun pentru fiica ta” A. Braconnier.

Foto: Unsplash by Caroline Hernandesz

Anunțuri

Consilierea prenatală

Un adult furios ascunde un copil speriat. M. intră nervos în cabinet, e prima întâlnire dar el a mai fost și la alți psihoterapeuți: „Sper că tu ești altfel, sper să nu începi și tu cu problemele din copilărie, nu toți am fost traumatizați în copilărie!!”

Îi explic că copilăria este o perioadă intensă de dezvoltare, care poate avea un impact major asupra vieții noastre, dar nu este toată povestea noastră de viață. Tiparele timpurii (dezvoltate în copilărie) ne permit să reacționăm rapid (automat) în diferitele situații de viață fără a fi nevoie de un control conștient permanent, este ca o hartă mentală pe care adultul o folosește pentru a se descurca, o hartă învățată în primii ani de viață. Mai mult aceste automatisme sunt cele care rezistă în timp, fiind rezistente chiar și la procesul terapeutic, dar schimbarea este posibilă atunci când se dorește și se lucrează conștient la formarea unor noi hărți.

Tulburările adultului își au originea într-o copilărie cu un reglaj emoțional deficitar, Cadoret afirmă că bebelușii sunt afectați de cele mai timpurii experiențe, de un mediu supra-stimulat ce îți lasă amprenta asupra proprie sale combinații genetice. Noile cercetări prezintă importanța sarcinii și al primului an din viață atât în formarea tiparelor afectiv-comportamentale cât și asupra trăsăturilor temperamentale. Dacă mama a fost stresată în timpul sarcinii, nivelul ei ridicat de cortizol va fi transmis fătului, afectându-i adaptarea și reacția la stres încă dinainte de naștere.

În primele zile și chiar încă din pântec sunt formate legături de reglare emoțională, prima legătură și cea mai importantă fiind cu mama. Dacă aceasta are o stare de agitație internă și nu se poate conecta cu bebelușul, poate duce la crearea unor dificultăți de auto-reglare emoțională a noului născut. Siguranța emoțională se construiește în relație directă cu mama dând naștere la diferite tipuri de atașament (vezi teoria atașamentului). Dacă relația timpurie este una negativă  va rezulta un atașament evitant, dacă mama reușește uneori să se conecteze la nevoile bebelușului în timp ce alte ori le ignoră total vom avea un atașament anxios, iar dacă cei doi reușesc să se conecteze, mama fiind conștientă de emoțiile ei și de nevoile copilului, acesta va dezvolta un atașament securizat. O relație sigură generează opiate (alcaloizi naturali) ce ajută la creșterea și dezvoltarea cortexului prefrontal, observându-se o dezvoltare deficitară la bebelușii neglijați.Traduse în plan comportamental, un copil ce provine dintr-un mediu precar emoțional va dezvolta o sensibilitate și o reactivitate la comportamentele celorlalți, interpretate de el ca agresive. Dezvoltarea cortexului prefrontal depinde direct de relațiile de afecțiune și de experiențele sociale (în cadrul familiei) ale copilului. Astfel, copilul introvertit încearcă să își ascundă sentimentele, să facă pe plac; în timp ce copilul extrovertit încearcă să își facă sentimentele observate și să ia ce are nevoie de la ceilalți fără să îi pese de sentimentele celorlalți. Ambele strategii provin din dificultatea mamei/îngrijitorului de a recunoaște sentimentele copilului.

17362552_782401391918614_5672215420216838802_n

#emotionalconnection

Părinții care nu au învățat să își regleze propriile sentimente sunt ușor copleșiți de nevoile bebelușului. În loc să se folosească de aceste reacții pentru a creea o bază de empatie, ei pot ignora nevoile sau chiar pedepsi copilul pentru că le are. Dificultatea mamei de a înțelege și comunica propriile emoții și sentimente se va reflecta în dificultatea de a înțelege nevoile copilului, riscând să își impună propriile nevoi în detrimentul copilului. Mamele singure, adolescente, care nu au un sprijin extern, depresive, anxioase sau dependente sunt mai predispuse la ignorarea nevoilor bebelușului. Părintele cu dificultate de auto-reglare emoțională tinde să explodeze des din cauza frustrărilor, să proiecteze asupra copilului propriile dificultăți în gestionarea sentimentelor, dând deseori vina pe copil. Mama nu reușește să ajute copilul să dobândească un autocontrol, de care ea însăși nu dispune, iar copilul va fi confuz în relație oscilând între a o evita și a căuta contactul matern. Dacă acest comportament persistă în primi doi ani de viață legătura afectivă părinte-copil va fi una negativă ce va avea ca rezultat un copil agitat, nervos, incapabil să se concentreze riscând o diagnosticare prematură. Până la 12 ani se transformă în agresivitate deschisă și în comportamente deviante cu diagnostic psihiatric.

Întrebarea firească este ce se poate face? – prevenția este mai bună decât vindecarea. Din ce în ce mai multe persoane recunosc că este mai eficient să îmbunătățești relația părinte-copil, decât să te lupți cu un comportament dezadaptativ. Mai eficient ar fi ca mama/părinții înainte de a da naștere viitoarei generații să apeleze la o consiliere psihologică care să o ajute cu auto-reglarea emoțională. Așa cum se prezintă la controalele periodice, așa cum are grijă de alimentația sa, la fel ar trebui să aibe grijă și de emoționalitatea sa, de mediul social (familia) în care va veni pe lume fătul. Copilul are nevoie de o reacție contingentă din partea mamei, a părinților, a familiei, așa cum și tu îți dorești atunci când ești supărat/fericit pe cineva care să fie pe aceiași lungime de undă cu tine, cineva care să reacționeze la ceea ce ți se întâmplă, să proceseze și să înțeleagă emoțiile tale. Acest lucru fiind o recunoaștere a sinelui psihologic, atât de utilă în dezvoltarea bebelușului și în construirea unui sine autentic al adultului.

  • Bibliografie și biblioterapie: „De ce dragostea contează” Sue Gerhardt
  • Foto: Umsplash by Chien Pham

 

Anxietatea sau frica fără obiect

Anxietatea nu cunoaște un „de care” sau „pe care” de aceea a fost definită ca frică fără obiect, în timp ce frica este o stare afectivă, ce ne avertizează de un pericol. Fricile iraționale apar atunci când persoana se simte și se comportă ca în cazul unui pericol major, chiar dacă situația, realitatea prezintă un pericol minimal.

Persoana dominată de anxietate trăiește într-o încordare continuă, se simte într-un pericol permanent, sub o amenințare care plutește în aer, ce se poate fixa pe diferite subiecte (relațiile interumane, sănătatea proprie sau a unui familiar) găsind tot timpul noi motive de îngrijorare. Persoana se află într-o permanentă stare de tensiune și supra-încordare, este în permanență îngrijorată, împiedicând-o să se simtă confortabil, prezintă o hipersensibilitate la relațiile interpersonale, simțindu-se adesea inadecvată sau respinsă.

Reacțiile corporale ce însoțesc anxietatea sunt: tensiune musculară în zona gâtului, a cefei, a umerilor și a părții superioare a spatelui; tranzit intestinal lax; tulburări de somn; transpirație abundentă; o ușoară hipertensiune arterială; palpitații și tulburări respiratorii – fără o legătură fiziologică sau un alt diagnostic medical. Mai mult persoanele anxioase dezvoltă o teamă de propriile stări și reacții: se tem de palpitații, amețeli, senzația de leșin…etc. Astfel, de teama propriilor reacții încep să evite anumite situații ce i-ar putea declanșa anxietatea. O altă caracteristică, ce apare la persoanele anxioase, este teama de propriile gânduri, care îl loc să trateze rațional o reacție fiziologică sau o stare afectivă, dezvoltă o serie de gânduri automate ce îl conduc întotdeauna spre o boală gravă, incurabilă – crescând astfel nivelul anxietății. Clark afirmă că oamenii au tendința de a interpreta o serie de simptome corporale într-un mod catastrofic pe sistemul:„eu simt…..; eu gândesc…..”. În continuare vom prezenta câteva exemple, urmând ca voi să va identificați singuri legătura dintre senzațiile corporale și gândurile automate.

  • Eu simt palpitații; eu gândesc că am o boală de inimă sau că voi face un atac de cord”
  • Eu  simt dificultăți în respirație; eu gândesc că respirația mea se va oprii, mă voi sufoca și voi murii”
  • Eu simt o amețeală, senzație de leșin; eu gândesc că voi leșina, voi cădea, mă voi lovii și voi murii

Persoanele învață repede cum se pot elibera de această angoasă. Ele adoptă fie un comportament de evadare (ex: dacă panica se declanșează într-un mijloc de transport public, coboară imediat la prima stație) fie un comportament de evitare (ex: refuză să mai călătorească cu acel mijloc de transport sau evită locurile aglomerate). Comportamentul de evadare sau de fugă din situația anxiogenă duce la comportametul de evitare care chiar dacă pentru moment are ca scop diminuarea anxietății, cele două pattern-uri comportamentale nu fac altceva decât să contribuie la creșterea și fixarea anxietății, ce va da naștere mai târziu la o anxietate anticipatorie, de fiecare dată când persoana se va gândi să călătorească. Astfel se închide cercul vicios al anxiosului, devenind incapabil să se elibereze.

document-fara-titlu

 

Am spus la început că anxietatea este o frică fără obiect, cu toate că dacă am intra în lumea unei persoane anxioase, am vedea că aceasta privește lumea internă și cea externă ca un mediu amenințător și anxiogen, astfel anxietatea este un răspuns logic la o interpretare eronată a realității înconjurătoare. Principalele simptome sunt: supra-încordare musculară, tremurături, neliniște, oboseală, tulburări respiratorii, palpitații, transpirație, senzația de gură/gât uscat, amețeli, senzația de greață, diaree, micțiuni frecvente, dificultate de concentrare a atenției, senzația de nod în gât, insomnie, irascibilitate.

Dacă și tu ai experimentat aceste simptome, cu siguranță că ai căutat informații în mediul online, lucru care nu a făcut decât să te neliniștească și mai rău, ce a condus la creșterea anxietății tale. Următorul pas logic este consultarea medicului de familie, analize de rutină și unul sau doi specialiști. Majoritatea s-ar opri aici, constatând că nu este o problemă medicală, dar nu și anxiosul „ cu siguranță am o boală rară, nediagnosticată” , „doctorul era prea tânăr / prea bătrân” etc. Al treilea pas logic ar fi consultarea unui psiholog clinician, care să aprecieze nivelul anxietății și să construiască un program de intervenție menit să aducă în lumina conștiinței fricile cele mai ascunse. Însă majoritatea sar peste acest pas la pasul următor – medicul psihiatru și pastiluța din dotare, care nu este greșit dacă s-ar face cu o psihoterapie de susținere sau de suport. Pastila acționează în aici și acum eliminând manifestarea simptomului (a fricii) dar fără să acționeze asupra momentului inițial de declanșare a simptomului (a fricii). Rolul psihologului clinician este să evalueze nivelul de anxietate (cu ajutorul bateriilor de teste) și împreună cu clientul să descopere acel prim moment de teamă, comportamentele asociate de evadare și evitare, dar și factorii de susținere ai anxietății. Factorii de susținere sunt reprezentați de gândurile automate și de afirmațiile și regulile cu caracter general „nimeni” „toată lumea” „întotdeauna”.

Am văzut că anxietatea se caracterizează printr-o stare permanentă de tensiune psihică, iritabilitate, lipsă de încredere în propria persoană, incapacitate sau rezerve în asumarea unui risc, diverse reacții neuro-vegetative, tulburări ale somnului, dar și simptome psihosomatice. O anxietate ridicată produce persoanei dificultăți de adaptare și ineficiență în rezolvarea problemelor de viață. Un nivel mediu al anxietății face ca persoana să acționeze prudent și reflexiv, cântărind situațiile și soluțiile. O anxietate de nivel redus coincide cu o bună capacitate de adaptare, în timp ce lipsa anxietății denotă o agresivitate puternică. Dacă  vrei să îți evaluezi nivelul de anxietate completează testul și un psiholog clinician îți va face o evaluare gratuită a anxietăți tale.

 

„Îngrijorarea este o stare negativă a minţii care cauzează anxietate, suferinţă şi constrângere. Ea lucrează încet şi insistent până la distrugerea completă a iniţiativei și a  încrederii în sine”.(Herbert Harris)

  • Foto: Unsplash by Cassidy Kelley
  • Bibilografie: Holdevici, Psihoterapia Tulburărilor Anxioase.

Burnout-ul terapeutului

 Sindromul de burnout a fost introdus de către psihologul H. Freudenberger în lucrarea sa „Burn Out: The High Cost of High Achievement”.  Termenul este definit ca:  „epuizare emoțională, performanțială și o atitudine de nepăsare sau indiferență ce poate rezulta în urma solicitărilor excesive, legate de activitatea profesională.” Sindromul epuizării profesionale reprezintă o stare de extenuare, atât fizică cât și psihică, care apare în special la persoanele a căror profesie implică o responsabilitate deosebită și o interacțiune frecventă cu oamenii. Sindromul burnout se aseamănă cu depresia prin: tulburări de somn și de digestie, senzația de epuizare și de scădere a randamentului profesional, scăderea capacității de dialog și de interacțiune cu cei din jur, senzația de goliciune sufletească și sentimentul că viața profesională invadează viața privată. În cazul psihoterapeutului simptomele pot fi:

  • Afective: anxietate, depresie, descurajare, sentimente de vinovăție, îndoială în sine, detașare emoțională, dorința de retragere atât față de client cât și față de prieteni; dar și o atenție scăzută față de client.
  • Cognitive: atitudine de intoleranță, inflexibilitate, rigiditate mentală, cinism, pesimism, depersonalizare, omnipotență, plictiseală și chiar idei paranoice.
  • Comportamentale: productivitate scăzută, labilitatea atenției, comportament agresiv, lipsa scopurilor în terapie și chiar comportamente adictive sau de risc.
  • Fizice: oboseală, tulburări ale somnului, tensiune musculară, imunitate scăzută, tulburări gastro-intestinale, hipertensiune.

Studiile efectuate asupra sindromului de burnout în rândul  psihoterapeuților, au evidențiat că: „32% dintre terapeuți au recunoscut că au avut un episod de extenuare sau de depresie, care le-a afectat performanța în muncă, dar și că 46% dintre respondenți, au exprimat insatisfacție cu privire la cariera lor în psihoterapie, după douăzeci și cinci de ani în domeniu.”* Principalul factor care contribuie la sindromul extenuării, după Farber (1983), apare atunci când „stresul continuu și trăsăturile adverse ale activității clinice depășesc resursele personale ale individului”, care alături de entuziasm, a aspirațiilor înalte, a plății scăzute, a incapacității de măsurare a rezultatelor, a vizibilități publice asociate cu o înțelegere populară greșită alcătuiesc tabloul clinic numit „burnout-ul terapeutului”.

Sussman consideră că și  motivația inconștientă de a deveni psihoterapeut  contribuie la dezvoltarea sindromului de extenuare a psihoterapeuților. Astfel:

  • terapeuții care utilizează situația clinică pentru a obține direct sau indirect satisfacții libidinale, pot trăi un sentiment de vinovăție sau stimă de sine scăzută;
  • satisfacerea tendințelor agresive poate duce la o suprasolicitare a terapeutului și pot îngreuna procesul psihoterapeutic, creând un climat advers;
  • terapeuții care caută stimă de sine profesională sau personală prin admirația, recunoștința sau progresul terapeutic al clientului vor suferi schimbări de dispoziție frecvente și intense;
  • tendința terapeutului de a atinge un Ideal exagerat al Eului, va duce la un eșec, ei neputând fi niciodată suficient de buni, în timp ce  tendința de perfecționare a sinelui va fi umbrită de transferuri negative ce pot duce la depresie sau auto-dezamăgiri;
  • terapeuți care se supra-identifică cu clienții, lăsând granițele Eului deschise și empatizează cu suferința clientului, pot fi copleșiți de durerea emoțională pe care o întâlnesc zilnic;
  • terapeuți impulsionați de nevoia de „a da”, tind să facă prea mult pentru clienții lor și prea puțin pentru satisfacerea propriilor nevoi, mai mult ei pot crea dependență, subminând astfel procesul terapeutic;
  • terapeuți cu o anxietate de separare pot interfera, fără să vrea, cu procesul de maturizare psihologică și cu procesul de individuație a clientului;
  • terapeuții preocupați de obținerea puterii/controlului în relație pot deveni nerăbdători și pot pierde din vedere cadrul de referință al clientului.

Soluția? – este întotdeauna la noi, ascultă-ți corpul, setează-ți limitele și nu ezita să ceri ajutor de specialitate.

„Filozofia de viață nu o poți explica prin cuvinte; ea se exprimă prin alegerile pe care le facem, iar aceste alegeri ajung să fie, în cele din urmă, responsabilitățile noastre.”                    (Eleanor Roosevelt)

 

*Sussman, M. B. 2011, „O chemare curioasă”, Editura Trei, București.

** Foto: Unsplash by Edu Lauton

Cuvinte salvatoare

Să vorbești despre viața ta, povestea ta, rana ta, înseamnă să o faci să existe, să o înțelegi și să o accepți în ciuda suferinței tale. Iluzia că ești înțeles se formează în relație, fie cu un prieten, un părinte, partener, psihoterapeut, Dumnezeu sau chiar cu cititorul, care te ascultă și îți păstrează secretul. Este acea nevoie de a spune asta sunt eu, cu bune și rele, și poți să mă iubești sau nu. Când ne povestim trecutul, nu îl retrăim ci îl reconstruim, acel moment încărcat emoțional, dă naștere la amintiri stocate în memoria inconștientă ce ne sensibilizează față de alte evenimente asemănătoare. Acesta este un exercițiu de rezilienţă, povestirea vieții ajută la curățarea emoțiilor și poate servi ca un exemplu pentru alții.

„Aceasta nu este povestea mea, este povestea lui, a unui suflet, care a reușit în doar trei luni să îmi schimbe viața. Am știut din prima clipă că ceva s-a schimbat, am știut că suntem doi și că nu eram pregătită să te primesc în viața mea. Am simțit iubirea, căldura și bucuria ta, dar nu am știut să te iubesc, pentru că nu știam ce înseamnă iubirea. Am luat decizia înainte ca tu să apari, făcea parte din povestea mea și până astăzi am negat chiar existența ta. Viața nu este doar un scenariu, este o rezoluție neîncetată a problemelor de adaptare. Mediul ne obligă să facem din ea o poveste, pentru a ne putea adapta la bombardamentul de informații și a îi da sens vieții noastre. Am fost actorul principal în povestea scrisă de alții (părinți, societate) și nu am vrut să îi dezamăgesc, așa că am urmat scenariul meu de auto-distrugere, cochetând cu moartea. Acuma, știu, că menirea ta pe lume era să mă salvezi, și ai făcut-o,  poate nu așa cum soarta ar fi vrut,  dar moartea ta a însemnat eliberarea mea. A însemnat trezirea la realitate, o realitate dură pe care eu am construit-o pentru mine.”

Când evocăm în singurătate o imagine, o amintire, aceasta ne conduce spre un doliu permanent, nefiind capabil să spui „adio”. Să compui o poveste despre sine, nu înseamnă nimic, să o poți împărtăși înseamnă să creezi o relație, o legătură afectivă. O poveste este o înlănțuire de cuvinte semnificative ce crează un sentiment de sine coerent. Mărturisirea este procesul care vindecă și este necesară pentru construcția unei identități personale, mărturisirea este privită ca o curățare a sufletului, ca un prim pas spre vindecare. „Sufletele, care nu își destăinuie tainele niciodată, sunt ca odăile cu ferestre închise, care nu se aerisesc”. Orice trăire ascunsă te îngrozește, o simți, o vezi, dar nu o poți mărturisi. Când ferestrele sufletului se deschid, fie într-o poveste fie într-un gând împărtășit, nu este decât un îndemn lăuntric de a da glas libertății.

Rescrie povestea ta, așa cum îți dorești, acesta nu este destinul tău și doar o istorisire ce poate avea un final fericit, este important să construiești o poveste pornind de la un fapt de viață real, o amintire sau o emoție captivă în corp. „În trecut viața mea a fost așa…, de astăzi eu decid, și acesta va fi povestea mea….”

„Mărturisirea unei greșeli nu e o slăbiciune, ci o forță”(E. Pelletan).

*Poți citi mai multe povești despre reziliență în opera lui Boris Cyrulnik.

Be like…

Cultura este o noțiune antropologică ce definește  o multitudine complexă de cunoștințe, comportamente, morală, obiceiuri și credințe. Pentru fiecare persoană în parte cultura va fi definită prin propria experiență, adăugată culturii împărtășite de părinți, familie și societatea în care trăiește. Contextul cultural al epocii actuale este determinat de ideea de comparare socială, competiție și control. Un individ care nu își poate controla sentimentele  și comportamentul, mai ales cel alimentar, este un individ slab. Reacțiile spontane, directe sunt blamate în societatea modernă; controlul de sine, comportamentul reținut, constituie un standard cultural.

Rolul pe care compararea și influența socială îl joaca în construirea imaginii corporale este major, moda și media contribuind într-o mare măsură la formarea unei imagini corporale în concordanță cu canoanele sociale. Influența socială desemnează  „modificarea produsă în judecăţile, opiniile şi atitudinile unui individ în contact cu mediul social” (Doron &Parot, 2010). Termenul se mai referă și la modul cum oamenii sunt afectați de presiunea reală sau imaginară a grupului sau a altor persoane cu care se identifică. Factorii de influență socială sunt: conformitatea, complianța și obediența la normele sociale.  Presiunile sociale asupra adolescentului vin din partea familiei, a anturajului, a societății, dar presiunea care exercită influența cea mai puternică asupra imaginii corporale este presiunea media, care își pune accentul asupra vieții cotidiene a persoanelor de orice vârstă, nu doar asupra adolescenților. Presa este un predictor semnificativ al insatisfacției corporale în primul rând prin inducerile sugestive de imaginii pe care le transmite şi în al doilea rând din cauza internalizării în etapa ulterioară, de către adolescenți, a standardelor corporale.

Un rol important îl joacă compararea socială care este întâlnită atât în rândul fetelor cât și în rândul băieților și valorizarea acesteia prin mijloacele specifice mediei a unui corp suplu, un ideal de frumusețe care de cele mai multe ori nu este conform cu anatomia individului și  cu potențialitățile sale. Acest ideal de frumusețe conduce individul spre o insatisfacție corporală generală și posibile angajări în comportamente de risc. Compararea socială negativă îi validează individului vulnerabilitatea, sentimentul de inferioritate, mergând către stări depresive.

Prima dimensiune este cea perceptivă, cum îți vezi corpul?  A doua este cea evaluativă, ce simți despre corpul tău? A treia se referă la impactul pe care percepția și evaluarea îl au asupra comportamentului tău : evitarea expuneri corpului în situații sociale, verificări frecvente a dimensiunilor, kilogramelor și cererea de feed-back. Procesul de comparare socială este activat încă din copilărie, denaturând percepția despre sine, despre imaginea corporală, sporind riscul dezvoltări unei patologi alimentare.

PhotoFunia-1456995778

Tulburarea de comportament alimentar nu poate fi înţeleasă în afara contextului cultural, ea a fost descrisă de Lee (1996) drept „  pattern de devianță comportamentală, pattern generat și susținut de anumite valori culturale, expectații și organizări sociale aparținând culturii vestice.”

În urma studiului efectuat de acest blog, din 65 de subiecți care au răspuns la chestionarul online, creat și analizat cu ajutorul googel forms, în ceea ce privește influența mass-mediei și influența modelelor sociale asupra imaginii corporale și a comportamentului alimentar, majoritatea subiecților, dintre care 81.5% femei și 18,5% bărbați,  au mărturisit că au resimțit presiunea și influența mass-mediei și că se conformează modelelor sociale existente.

Astfel, la intrebările:statistiques

  1. Faptul că anturajul tău este format din persoane slabe, te-a făcut să acorzi mai multă atenție alimentației tale ? – 29, 23% au răspuns întotdeauna și 16,92% câteodată.
  2. Apreciezi controlul de care dau dovadă unele persoane? – 47,69% au răspuns întotdeauna și 18,46% câteodată.
  3. Privind alte persoane te-ai comparat cu ele în defavoarea ta ? – 30,76% au răspuns întotdeauna și 27,69% câteodată.
  4. Admiri siluetele modelelor, afișate în mass-media? – 55,38% au răspuns întotdeauna și 12,30 % câteodată.
  5. Ți se par mai atrăgătoare persoanele slabe? – 36,92% au răspuns întotdeauna și 26,15% câteodată.

Cel ce nu cercetează o caută cu lumânarea.

Astăzi am nevoie de ajutorul vostru, pentru a demonstra „Influența imaginii sociale a corpului asupra tulburărilor de comportament alimentar”. Acesta fiind și titlul ales de mine pentru lucrarea de licență. Pentru a demonstra ipotezele mele, pun la dispoziția voastră două chestionare pe care v-aș ruga să aveți amabilitate de a le completa. Primul este  Testul atitudinilor alimentare (EAT-26) și va fi corelat cu un Test ce măsoară influența modelelor sociale asupra corpului (QIMEC), acesta urmărește influența mass-media, influența mesajelor verbale și a situațiilor sociale  asupra imaginii corporale.  Rezultatele vor fi publicate pe site și pe pagina de facebook prietenul invizibil.

„Nu există cercetare care să nu fie totodată și căutare de sine și, într-o oarecare măsură, introspecție” (A.Besancon)

Vă rog să completați formularul de mai jos cât mai exact, sincer și complet posibil. Nu există răspunsuri corecte sau greșite. Toate răspunsurile sunt confidențiale.

 Completare formular 

sondaj

Argument

Comportamentele și influențele, care antedatează tulburările de comportament alimentar, pot fi împărțite în factori de vulnerabilitate biologici, factori de predispoziție psihologici și influențele societății.  Dimensiunea socio-culturală s-a transformat în ultimele secole de la „figura reproductivă” din perioada Evului Mediu, în care femeia era corpolentă, ca simbol al fertilității; la „figura maternă”, început de secol XVII, ce  ilustra feminitatea prin  accentuarea sânilor și a coapselor;  la imaginea secolului XX, în care pierde din rolul feminin al reproducerii și capătă dimensiuni atletice și o independență de tip androgin. În literatura de specialitate a ultimelor decenii se subliniază impactul cultural al idealului feminin de suplețe corporală, asociat în mod constant competenței și competivității.

Adolescenți sunt cei mai expuși influenței sociale, nevoia lor de apartenență și identificare fiind maximă în această perioadă. Așa cum afirma și Modrea (2006), adolescenții sunt intens subsumați socializării iar imaginea de sine și implicit cea corporală, se dezvoltă prin interiorizarea opiniilor celor din jur cu privire la sine, odată cu multiplicarea statusurilor și rolurilor sociale. Ei sunt în permanentă căutare de informații exterioare pentru a-şi forma şi completa identitatea de sine. Factorii  sociali sunt esențiali în formarea imaginii corporale şi ei se află sub impactul media. Presiunile sociale asupra adolescentului, și nu numai, vin atât din partea familiei, a anturajului, a societății, cât și din partea mass-mediei, aceasta exercitând cea mai puternică presiune asupra imaginii corporale.  Presa este un predictor semnificativ al insatisfacției corporale în primul rând prin inducerile sugestive de imaginii pe care le transmite și în al doilea rând prin internalizarea, de către adolescenți, a standardelor corporale. Un rol important îl joacă comparația socială care este întâlnită atât în rândul fetelor cât și în rândul băieților și valorizarea prin mijloacele specifice mediei a unui corp suplu, un ideal de frumusețe care de cele mai multe ori nu este conform cu anatomia individului și potențialitățile sale.