Mirosul fericirii

În secolul imaginii, a pozelor ce captează momente aparente de fericire, mă întreb și vă întreb de câte ori v-ați oprit să simțiți fericirea și oare a ce miroase fericirea?

Simțul olfactiv este primordial pentru supraviețuire, mirosul poate ajuta la găsirea hranei dar tot el mă ajută să fiu recunoscut de către ceilalți, prin mirosul meu corporal . S-a demonstrat că bebelușul își recunoaște mama după miros și se orientează tot după miros în găsirea sânului, în primele zile de viață. Asocierea dintre miros și trăirile noastre emoționale nu este o noutate, se cunoaște că receptorii olfactivi sunt conectați cu sistemul limbic, ce este recunoscut ca centru al emoțiilor primare. Înainte că noi să recunoaștem un miros (recunoașterea cognitivă efectuându-se la nivelul cortexului), acesta deja a activat la nivelul sistemului limbic un răspuns emoțional care poate fi sau nu recunoscut de către subiect.

Pot să adulmec o angoasă „mirosul fricii”, un pericol „se împute treaba” , o afacere proastă „nu îmi miroase bine”, astfel nasul face referire directă la instinct, mă ajută să miros, să simt ceea ce se întâmplă în exterior, sunt numeroase persoane care se lasă ghidate de nas, de instinct, devenind un îndrumător ce le orientează în viață. Deasemenea mirosurile plăcute joacă un rol important în viața noastră s-a demonstrat că ne simțim mai atrași de persoanele care miros bine și chiar au reuși să crească câștigurile unui cazino cu 45% atunci când s-a folosit o anumită aromă.

Dar cum miroase fericirea?

Pentru mine fericirea a mirosit întotdeauna a vanilie, a prăjituri, „dulcele parfum al vieții”, miros ce l-am atribuit experienței personale și faptului că am crescut într-o cofetărie;  astfel că mirosul are un puternic caracter personal. La întrebarea generală „Care este mirosul tău preferat ?” fiecare va răspunde în funcție de experiența personală și de semnificația acordată unui miros specific. Preferința față de un miros poate fi explicată prin experiențele pozitive sau negative atribuite unui eveniment din viața individului, mai mult mirosul poate fi un factor declanșator în trezirea unor amintiri ce păreau uitate sau în rememorarea unor evenimente traumatice. Cercetătorii din diferite domenii au coincis că mirosul asociat cel mai adesea cu experiențele pozitive și căruia i se atribuie denumirea de „miros al fericirii” este  mirosul vaniliei (vanilla planifolia). Termenul provine din spaniolă și înseamnă păstaie mică.

Primi care au remarcat asocierea dintre mirosul vanilat și o predispoziție pozitivă au fost creatorii de parfumuri, astăzi majoritatea produselor de cosmetică având la bază esențe vanilate. Vanilia este asociată  cu căldura, delicatețea și grijea, dar și cu puritatea și simplitatea,  ducându-ne cu gândul la perioada copilăriei. Cel mai celebru „flashback olfactiv” care a condus la pagini de amintiri bazate pe senzații este romanul lui M. Proust „În căutarea timpului pierdut”. În experimentele psihologice efectuate vanilia a fost mirosul cel mai des asociat cu o stare plăcută, de bine. Experimentele medicale au arătat că administrarea  heliotropinei (o nota vanilată) la pacienții cu cancer duce la descreșterea anxietăți cu până la 63%  și de asemenea s-a demonstrat că mirosul de vanilie are efecte calmante și de relaxare atât asupra oamenilor cât și asupra animalelor. În toate aceste experimente s-au folosit esențe de vanilie pură.

Cum miroase, pentru tine, fericirea ?

Rămâne o întrebare deschisă pe care te invit să ți-o adresezi în momentele de fericire, înainte de a face un selfie.  Cum miroase fericirea? Ce senzații trezește în mine? Când am simțit ultima oară acest miros și când l-am simțit pentru prima dată?

  • Referințe: The Smell Report. An overview of facts and findings, by Kate Fox,  Director  of Social Issues Research Centre.
  • Fotto: Unsplash.com

 

 

Un masaj? Nu, mulțumesc!

Principalul scop al masajului este cel psihologic, „el îndepărtând prin simțul tactil, preocuparea constantă a minții cu problemele  vieții cotidiene. Detensionarea musculară, ca urmare a masajului, poate conduce la eliberarea emoțiilor, astfel încât durerile de cap, insomnia, tulburările digestive, constipația, artrita, astmul, precum și durerile minore sunt ameliorate  sau chiar vindecate în urma terapiei prin masaj” (Vivaria).  Stimulul tactil este cea mai puternică recompensă oferită copilului mic, atingerea mamei, căldura ei îl calmează și îl eliberează pe copil de stres. Dar atunci când mama este stresată, este la primul copil, cu anxietatea la cote maxime îi va transmite copilului stările ei interioare. Astfel, banalul masaj oferit bebelușului poate deveni o traumă înmagazinată în memoria corporală pe care adultul o poate manifesta sub forma „mie nu îmi plac masajele!”

Cunoașteți cu siguranță astfel de persoane sau poate chiar sunteți una din acele persoane pentru care un banal masaj de relaxare reprezintă un moment de disconfort, un inductor de stres și anxietate fără să știe de ce.  Fiind una din acele persoane am pornit într-o căutare interioară a mesajului ascuns în spatele cuvintelor „mie nu îmi place”. Primul gând a fost: nu îmi place să fiu atinsă, asta presupune că în perioada 0-3 ani (baza memoriei corporale) s-a întâmplat ceva. Ok, cum fac să rememorez amintirea stocată la nivel corporal, fără a fi nevoită să trec prin „chinurile ”unui masaj.  Îmi dau seama că neocortexul nu mă va ajuta să găsesc răspunsuri atât de timpurii și că este nevoie să apelez la creierul reptilian la instinctul bazal de supraviețuire și să mă întreb ce l-ar face pe un animal să nu se lase atins? – e clar- frica, dar frica este o emoție, așa că urc pe palierul următor spre creierul mamifer, tutore al credințelor și emoțiilor.

Ok, ce l-ar face pe un cățeluș să nu te lase să îl atingi?

  • bătaia – verific cu istoria personală, am avut noroc, am scăpat de bătaie când eram mică;
  • intruziune, nerespectarea limitelor personale – verific, nu;
  • se aprinde un beculeț, masajul ăla horror care i se face bebelușului, a trage, a fricționa, a freca, a stânge, a îngrămădi copilul – verific cu mama, răspunsul ei e memorabil: „Venea Gabi (o vecină asistentă, bine făcută) și te trăgea pe toate părțile, se chinuia cu tine că nu stăteai și după schinguiala aia adormeai instantaneu.” Conversația continuă „ eu nu știam ce să fac, ea era asistentă și avea și doi copii” .

Și mă întreb acum, unde era sentimentul, căldura și dragostea de mamă, unde era conectarea de care copilul avea nevoie  și cum, după tortura aplicată mecanic de o asistentă venită să câștige un ban în plus, ar putea să îmi placă să mi se facă masaj. Nu mă înțelegeți greșit nu critic deciziile pe care mama le-a luat la un moment dat, sunt convinsă că au fost gândite spre binele meu, însă caut să înțeleg și să mă înțeleg,  de ce adultul de azi alege să nu facă masaj.

„O mamă oferă copilului său nu doar o imagine a stări, dar și ceea ce simte ea și crede despre această stare.”  ( Farhad Dalal)

 

Cel ce nu cercetează o caută cu lumânarea.

Astăzi am nevoie de ajutorul vostru, pentru a demonstra „Influența imaginii sociale a corpului asupra tulburărilor de comportament alimentar”. Acesta fiind și titlul ales de mine pentru lucrarea de licență. Pentru a demonstra ipotezele mele, pun la dispoziția voastră două chestionare pe care v-aș ruga să aveți amabilitate de a le completa. Primul este  Testul atitudinilor alimentare (EAT-26) și va fi corelat cu un Test ce măsoară influența modelelor sociale asupra corpului (QIMEC), acesta urmărește influența mass-media, influența mesajelor verbale și a situațiilor sociale  asupra imaginii corporale.  Rezultatele vor fi publicate pe site și pe pagina de facebook prietenul invizibil.

„Nu există cercetare care să nu fie totodată și căutare de sine și, într-o oarecare măsură, introspecție” (A.Besancon)

Vă rog să completați formularul de mai jos cât mai exact, sincer și complet posibil. Nu există răspunsuri corecte sau greșite. Toate răspunsurile sunt confidențiale.

 Completare formular 

sondaj

Argument

Comportamentele și influențele, care antedatează tulburările de comportament alimentar, pot fi împărțite în factori de vulnerabilitate biologici, factori de predispoziție psihologici și influențele societății.  Dimensiunea socio-culturală s-a transformat în ultimele secole de la „figura reproductivă” din perioada Evului Mediu, în care femeia era corpolentă, ca simbol al fertilității; la „figura maternă”, început de secol XVII, ce  ilustra feminitatea prin  accentuarea sânilor și a coapselor;  la imaginea secolului XX, în care pierde din rolul feminin al reproducerii și capătă dimensiuni atletice și o independență de tip androgin. În literatura de specialitate a ultimelor decenii se subliniază impactul cultural al idealului feminin de suplețe corporală, asociat în mod constant competenței și competivității.

Adolescenți sunt cei mai expuși influenței sociale, nevoia lor de apartenență și identificare fiind maximă în această perioadă. Așa cum afirma și Modrea (2006), adolescenții sunt intens subsumați socializării iar imaginea de sine și implicit cea corporală, se dezvoltă prin interiorizarea opiniilor celor din jur cu privire la sine, odată cu multiplicarea statusurilor și rolurilor sociale. Ei sunt în permanentă căutare de informații exterioare pentru a-şi forma şi completa identitatea de sine. Factorii  sociali sunt esențiali în formarea imaginii corporale şi ei se află sub impactul media. Presiunile sociale asupra adolescentului, și nu numai, vin atât din partea familiei, a anturajului, a societății, cât și din partea mass-mediei, aceasta exercitând cea mai puternică presiune asupra imaginii corporale.  Presa este un predictor semnificativ al insatisfacției corporale în primul rând prin inducerile sugestive de imaginii pe care le transmite și în al doilea rând prin internalizarea, de către adolescenți, a standardelor corporale. Un rol important îl joacă comparația socială care este întâlnită atât în rândul fetelor cât și în rândul băieților și valorizarea prin mijloacele specifice mediei a unui corp suplu, un ideal de frumusețe care de cele mai multe ori nu este conform cu anatomia individului și potențialitățile sale.

Frica este cel mai înalt zid de apărare.

Frica este un mecanism de supraviețuire ce se activează inconștient pentru a ne proteja de pericolele viitoare, este definită ca stare de neliniște provocată de un pericol real sau imaginar. La fel ca și furia , frica dispune de multă energie necesară organismului să supraviețuiască, dacă furia este pentru rezolvarea problemelor de aici și acum, frica ne ajută să ne ținem departe de probleme ce ne pun viața în pericol. Frica poate fi autentică sau parazită, în cazul nevrozelor fobice întâlnim „falsa frică”, numită așa deoarece este excesiv disproporționată în raport cu obiectul sau situația și de cele mai multe ori nejustificată. Frica este direct legată de posibilitate de a pierde obiectul de atașament, ea se poate manifesta extern prin diferitele fobii ce maschează frica autentica sau intern prin anxietate și conflicte nerezolvate. Energia consumată intern dă naștere la stări de anxietate, stres sau neliniște care ne țin blocați în același tipar de comportament. Teoretic numirea fricilor ar diminua conflictul inter astfel ca energia consumată în gânduri obsesionale și comportamente repetitive ar putea fi canalizată spre exterior, spre rezolvarea problemelor.

Pentru a scrie acest articol am cautat să intru în contact cu frica mea, mărturisesc că a fost greu. Exercițiul pe care l-am făcut a fost să îmi aduc aminte de momente din viață când mi-a fost frică (începi cu cele mai recente și te apropi încet de copilărie). Clar, nu îmi e frica de nimic 🙂  și totuși din aproape în aproape am reușit să accesez acele momente din viață în care frica mea a fost deghizată în furie și în bucurie. Da, îmi este frică, dar în fața frici am adoptat strategii de viață care i-au fost utile copilului pentru a supraviețuii. Am descoperit că a „fi furios” îmi aducea mai multe „rezultate” , mama era mai atentă cu mine și primeam recunoaștere din partea ei, dacă eram agresivă ca tata, căci acesta era limbajul pe care ea îl cunoștea. În fața amenințărilor cu bătaia, eu râdeam, cine ar fi bătut un copil care râde și se bucură de viață, mama sigur s-a simțit descurajată, așa că am învățat să râd sau să fiu agresivă atunci când îmi e frică. În fiecare familie există o plajă de sentimente permise, acceptate sau încurajate și multe altele marginalizate, copilul învață de mic, inconștient, cum să folosească aceste sentimente pentru aș satisface nevoile în cadrul familiei.

„Şi râd de teama mea, cum am râs întotdeauna când mi-a fost frică.”( O.Paler)

Cea mai mare frică a omului este frica de moarte, ce are  un caracter existențial, individul se leagă de viață, de existență, temându-se de tot ce ar putea să i-o răpească . În lagărele de concentrare numărul gardienilor era infim în comparație cu prizonieri și cu toate astea frica de moarte îi ținea acolo, erau intimidați, umiliți și depersonalizații, singurul lor gând era să supraviețuiască, să îndeplinească sarcinile zilnice, în speranța că vor trăi încă o zi.

Yalom în „Privind soarele în față” tratează subiectul morții,  frica de moarte și anxietatea privind efemeritatea noastră. „Orice s-ar spune, moartea chiar doare. Doare tot timpul; este mereu cu noi, scormonind undeva în interior, fâlfâind ușor, abia auzită, undeva sub membrana conștientului. Ascunsă și deghizată, curgând într-o varietate de simptome, este izvorul multora dintre grijile, tensiunile și conflictele noastre.” Dramele, tragediile trăite sunt revelatoare, ele accelerează  reflecția asupra Sinelui. Este un mod de a diferenția între ce este important, util și prețios în viata ta.

A doua mare frică este frica de Dumnezeu, înțeles ca relație, frica de a nu fi despărțit de Dumnezeu. Winnicott folosește termenul de  „ relaționarea  Eului”, și mi se pare foarte potrivit, termenul definește „relația dintre două persoane, dintre care una este într-un grad oarecare singură.” Cea de-a doua persoana în relație poate fi absentă, ca în cazul lui Dumnezeu, dar el ne conferă capacitatea de a fi în relație, de a fi singuri în prezența Lui. Pare un paradox dar acest fel de „a fi singur” îi conferă individului, capacitatea de aș dezvolta Eul. Autorul vorbește despre Eul imatur al copilului care se maturizează în relație cu mama, reușind să fie singur în prezența mamei. Acest mediu susținător va fi introiectat în personalitatea individului care va reuși sa fie singur, având conștiința ca există Cineva prezent, Cineva care este inconștient introiectul mamei.

„De frica singurătății ne evităm până și pe noi înșine!” 

Învață să îți asculți frica, să o înțelegi și să o folosești în favoarea ta, ea te avertizează că ceva din viitor poate fi periculos pentru tine, siguranța sau confortul tău. Ea produce energia necesară pentru a te salva, pentru a te ajuta să rezolvi problemele apărute, nu face din frica ta zid de apărare, împrietenește-te cu ea și te va ajuta să nu greșești în viață.

Despre mine

Ce îmi doresc eu de la blog?

O modalitate de formare continuă pentru mine și cei care îl citesc, o schimbare de mentalitate, o viziune nouă asupra unei boli invizibile și o mai bună înțelegere a comportamentului uman, a psihicului și a emoțiilor.

Ce oferă blog-ul?

Un spațiu virtual, o comunitate în care fiecare poate fi sincer, acel prieten care ne lipsește și căruia să îi poți spune mai mult decât secretele tale, să îi poți spune gândurile care nu îți dau pace știind că nu vei fii criticat, ci ascultat. Prietenul invizibil este acel prieten care este alături de tine, nu pentru a-ți rezolva problemele, nu pentru a-ți da lecții de viață ci pentru a te susține, asculta și a te accepta așa cum ești.

Competențele autorului:

Primul gând a fost : „ Am nevoie de competențe pentru a fi un bun prieten?”  

Nu, nu am nevoie, dar poate uni sunt interesați de diplome și performanțe academice așa că am început blogul când eram studentă la Facultatea de Psihologie, astăzi sunt Psiholog Clinician în supervizare, acreditat de Colegiul Psihologilor, lucrarea mea de referință este „Influența imaginii sociale a corpului asupra tulburărilor de comportament alimentar”, cercetare ce a făcut parte din lucrarea de licență. Urmez masterul de Psihodiagnoza Cognitivă și Consiliere Psihologică  și în paralel îmi complectez formarea psihoterapeutică cu ore de formare și dezvoltare personală în cadrul Societăți de Analiză Tranzacțională București, am o diplomă de Tehnician Nutriționist, deși nu am practicat niciodată. Am urmat cursul pentru a înțelege mai bine legătura dintre corp și minte și cum alimentația influențează atât starea de bine a organismului  cât și starea de bine psihologic.

La finalul anului 2016, am deschis Centrul Prieteniei un spațiu cald în care oferim gratuit un grup de suport pentru persoanele care suferă sau au suferit de o tulburare a comportamentului alimentar și tot acolo este sediul Cabinetului Individual de Psihologie, unde ofer consultanță psihologică; ore de dezvoltare personală atât în ședințe de grup cât și în ședințe individuale; consiliere psihologică și psihoterapie. Sediul centrului se află în București, sector 1, programul nostru este de la 10-20, iar pentru programări ne puteți contacta la telefon: 073 789 2772.

Pentru mine a fi psiholog este mai mult decât un job, este o calitate universal umană, este abilitatea de a fi în relație și ai oferii celuilalt suportul și sprijinul de care are nevoie pentru aș dezvolta adevăratul său potențial. Psihoterapia se bazează pe relația terapeutică, relație în care ambii participanți deslușesc limbajul sentimentelor creând o congruență între simțire, gândire și comportament.

Motto-ul meu personal este:

„ Nu o să ajung pe culme? Se prea poate, dar vreau să urc atât cât pot prin mine!”