Relația cu tatăl – o bază de siguranță

Destinul de femeie al fiecărei fete depinde de relația pe care o are cu tatăl ei. Amprenta poate fi pozitivă când relația se dezvoltă normal sau negativă când există fie prea multă, fie prea puțină iubire și astfel această primă relație lasă o rană adâncă în sufletul viitoarei femei. Fetele caută inconștient „bărbatul ideal” care să aibă același calități și defecte ca ale tatălui, să fie o copie fidelă la nivel psihologic, o „umbră” a tatălui.

La naștere tatăl este primul bărbat pentru care contezi, sentimentele sale față de copil influențează direct creșterea și dezvoltarea viitoarei femei. Dacă pentru fiică el (tatăl) este primul bărbat cu care intră în relație, pentru tată ea (fiica) nu este prima femeie pe care o iubește, acesta fiind înainte copilul mamei sale, frate și soț. Tatăl trebuie să știe cum să primească și cum să-i facă loc în viața lui acestei noi femei, acestor noi sentimente față de fiica sa și să îi ofere acesteia o bază de siguranță. Modul în care un tată își ia fiica în brațe, tonul vocii lui, mirosul lui, primele sentimente pe care i le trezește copilei, toate acestea vor influența modul de relaționare al viitoarei femei cu bărbații din viața ei. Copiii au nevoie de părinți „suficienți de buni” asta înseamnă că părinții (tatăl) să îi arate copilului că a fost dorit și să fie prezent în viața copilului său, să fie capabili de o conectare emoțională și să înțeleagă că copiii, în primii ani de viață (0-7 ani) nu trăiesc într-o lume materială ci într-o lume emoțională.

În copilăria mică, fiica încearcă să își facă simțită prezența adoptând și îmbrățișând comportamentul tatălui, va căuta o stare de complicitate cu acesta ce va avea ca scop întărirea imaginii de sine și confirmarea că este înțeleasă și apreciată de către tată. Ignorarea acestui comportament sau lipsa de interes din partea tatălui va duce la o lipsă de încredere a fetei în propriile forțe și sentimentul că nu este la înălțimea așteptărilor lui.

La adolescență fetele au nevoie de validare din partea părintelui, validare ce va contribui la definirea rolului de femeie. Adolescența este o perioadă când relația celor doi are de suferit, când eșecul din relația tată fiică se observă în eșecul școlar, absenteism, fuga de acasă, probleme de comportament și toxico-dependențe. Este important ca părintele să își amintească că prin venele lor curge același sânge și că de cele mai multe ori copila pune în acțiune același comportament ca al părintelui. Multe din crizele adolescenței sunt declanșate, mai mult sau mai puțin conștient, din dorința fetei de a fi recunoscută și validată de tată. Adolescentele au tendința să se revolte, să spună „nu”  ca să se distanțeze de imaginea mentală a tatălui sau să joace „provocarea”. Când o fată joacă „provocarea” ea defapt își caută tatăl, caută protecția și liniștea pe care nu o primește de la tată. Astfel adolescenta descoperă dragostea și se luptă între iubirea paternă și iubirea pasională. Neacceptarea băiatului ales de fată, poate duce la ruptura relației (tata-fiică), la o distanțare brutală între cei doi și chiar la transformarea sentimentelor de iubire în contrariu.

Copila nu are nevoie de un tată ideal, imaginar, care să fie perfect; ea are nevoie de un tată real, prezent care să o vadă și să o valideze ca femeie. Fără această atenție a tatălui copila riscă să devină o „fiică invizibilă” și să dezvolte sentimente de inferioritate și inadecvare ce îi vor marca viața. Există trei tipuri de relație cu consecințe dureroase pentru tânăra femeie:

  • relația strict imperativă – „Fă ca mine, în ritmul meu, dacă vrei să reușești”. Sentimentul copilului „Nu sunt suficient de bun”
  • relația de tip proiectivă – „Fii ceea ce eu nu am putut să fiu”. Sentimentul copilului „Nu voi atinge niciodată idealul”
  • relația de tip regresiv – întâlnită la tații dominați de pulsiuni erotice sau agresive, care fug de orice contact cu fiica lor, ce le-ar putea scoate la iveală fragilitatea. Sentimentul copilului „Nu exista”.

caroline-hernandez-177784

A fi tată este o poveste de suflet. O fată nu așteaptă de la tatăl ei să gândească în locul ei, ci să îi pese de ea, să o înțeleagă, iar pentru aceasta este necesar ca el să își facă timp să o asculte la orice vârstă a vieții. Când este mică își dorește ca tatăl să fie interesat de jocurile ei, de prietenii ei; la adolescență își dorește să îi accepte independența; tânăra femeie își dorește să aibă încredere în alegerile ei amoroase; devenită mamă își dorește ca tatăl ei să o sprijine în educația copiilor și să o asculte. Dar mai presus de toate o fiică își dorește să fie iubită de către tatăl ei, să fie mândră de tatăl ei pentru a se putea identifica cu el.

Bibliografie și biblioterapie: „Cum să fii un tată bun pentru fiica ta” A. Braconnier.

Foto: Unsplash by Caroline Hernandesz

Anunțuri

Consilierea prenatală

Un adult furios ascunde un copil speriat. M. intră nervos în cabinet, e prima întâlnire dar el a mai fost și la alți psihoterapeuți: „Sper că tu ești altfel, sper să nu începi și tu cu problemele din copilărie, nu toți am fost traumatizați în copilărie!!”

Îi explic că copilăria este o perioadă intensă de dezvoltare, care poate avea un impact major asupra vieții noastre, dar nu este toată povestea noastră de viață. Tiparele timpurii (dezvoltate în copilărie) ne permit să reacționăm rapid (automat) în diferitele situații de viață fără a fi nevoie de un control conștient permanent, este ca o hartă mentală pe care adultul o folosește pentru a se descurca, o hartă învățată în primii ani de viață. Mai mult aceste automatisme sunt cele care rezistă în timp, fiind rezistente chiar și la procesul terapeutic, dar schimbarea este posibilă atunci când se dorește și se lucrează conștient la formarea unor noi hărți.

Tulburările adultului își au originea într-o copilărie cu un reglaj emoțional deficitar, Cadoret afirmă că bebelușii sunt afectați de cele mai timpurii experiențe, de un mediu supra-stimulat ce îți lasă amprenta asupra proprie sale combinații genetice. Noile cercetări prezintă importanța sarcinii și al primului an din viață atât în formarea tiparelor afectiv-comportamentale cât și asupra trăsăturilor temperamentale. Dacă mama a fost stresată în timpul sarcinii, nivelul ei ridicat de cortizol va fi transmis fătului, afectându-i adaptarea și reacția la stres încă dinainte de naștere.

În primele zile și chiar încă din pântec sunt formate legături de reglare emoțională, prima legătură și cea mai importantă fiind cu mama. Dacă aceasta are o stare de agitație internă și nu se poate conecta cu bebelușul, poate duce la crearea unor dificultăți de auto-reglare emoțională a noului născut. Siguranța emoțională se construiește în relație directă cu mama dând naștere la diferite tipuri de atașament (vezi teoria atașamentului). Dacă relația timpurie este una negativă  va rezulta un atașament evitant, dacă mama reușește uneori să se conecteze la nevoile bebelușului în timp ce alte ori le ignoră total vom avea un atașament anxios, iar dacă cei doi reușesc să se conecteze, mama fiind conștientă de emoțiile ei și de nevoile copilului, acesta va dezvolta un atașament securizat. O relație sigură generează opiate (alcaloizi naturali) ce ajută la creșterea și dezvoltarea cortexului prefrontal, observându-se o dezvoltare deficitară la bebelușii neglijați.Traduse în plan comportamental, un copil ce provine dintr-un mediu precar emoțional va dezvolta o sensibilitate și o reactivitate la comportamentele celorlalți, interpretate de el ca agresive. Dezvoltarea cortexului prefrontal depinde direct de relațiile de afecțiune și de experiențele sociale (în cadrul familiei) ale copilului. Astfel, copilul introvertit încearcă să își ascundă sentimentele, să facă pe plac; în timp ce copilul extrovertit încearcă să își facă sentimentele observate și să ia ce are nevoie de la ceilalți fără să îi pese de sentimentele celorlalți. Ambele strategii provin din dificultatea mamei/îngrijitorului de a recunoaște sentimentele copilului.

17362552_782401391918614_5672215420216838802_n

#emotionalconnection

Părinții care nu au învățat să își regleze propriile sentimente sunt ușor copleșiți de nevoile bebelușului. În loc să se folosească de aceste reacții pentru a creea o bază de empatie, ei pot ignora nevoile sau chiar pedepsi copilul pentru că le are. Dificultatea mamei de a înțelege și comunica propriile emoții și sentimente se va reflecta în dificultatea de a înțelege nevoile copilului, riscând să își impună propriile nevoi în detrimentul copilului. Mamele singure, adolescente, care nu au un sprijin extern, depresive, anxioase sau dependente sunt mai predispuse la ignorarea nevoilor bebelușului. Părintele cu dificultate de auto-reglare emoțională tinde să explodeze des din cauza frustrărilor, să proiecteze asupra copilului propriile dificultăți în gestionarea sentimentelor, dând deseori vina pe copil. Mama nu reușește să ajute copilul să dobândească un autocontrol, de care ea însăși nu dispune, iar copilul va fi confuz în relație oscilând între a o evita și a căuta contactul matern. Dacă acest comportament persistă în primi doi ani de viață legătura afectivă părinte-copil va fi una negativă ce va avea ca rezultat un copil agitat, nervos, incapabil să se concentreze riscând o diagnosticare prematură. Până la 12 ani se transformă în agresivitate deschisă și în comportamente deviante cu diagnostic psihiatric.

Întrebarea firească este ce se poate face? – prevenția este mai bună decât vindecarea. Din ce în ce mai multe persoane recunosc că este mai eficient să îmbunătățești relația părinte-copil, decât să te lupți cu un comportament dezadaptativ. Mai eficient ar fi ca mama/părinții înainte de a da naștere viitoarei generații să apeleze la o consiliere psihologică care să o ajute cu auto-reglarea emoțională. Așa cum se prezintă la controalele periodice, așa cum are grijă de alimentația sa, la fel ar trebui să aibe grijă și de emoționalitatea sa, de mediul social (familia) în care va veni pe lume fătul. Copilul are nevoie de o reacție contingentă din partea mamei, a părinților, a familiei, așa cum și tu îți dorești atunci când ești supărat/fericit pe cineva care să fie pe aceiași lungime de undă cu tine, cineva care să reacționeze la ceea ce ți se întâmplă, să proceseze și să înțeleagă emoțiile tale. Acest lucru fiind o recunoaștere a sinelui psihologic, atât de utilă în dezvoltarea bebelușului și în construirea unui sine autentic al adultului.

  • Bibliografie și biblioterapie: „De ce dragostea contează” Sue Gerhardt
  • Foto: Umsplash by Chien Pham

 

Fericirea ta, depinde de tine

Personalitatea umană a fost definită în numeroase rânduri, cel mai ușor de înțeles mi se pare metafora în care personalitatea umană este asemuită cu parfumul unei flori, este acea senzație plăcută, sau nu, cu care rămâi după ce ai cunoscut o persoană. Cultivarea personalității duce la maturitate și la responsabilizarea asupra propriei fericiri, devenind astfel un adult capabil să se exprime pe sine și nu o persoană incompletă care își caută jumătatea pentru a fi fericit. Cultivându-ți personalitatea, îți cultivi fericirea ta interioară, ce va fi udată cu multă dragoste. Te întreb: dacă nu ești capabil să te iubești pe tine, cum poți să iubești pe altcineva ?
Există câțiva pași simpli pentru a învăța să te iubești pe tine, să îți cultivi o personalitate matură care va fi capabilă mai apoi să își găsească un partener care să o accepte și să o aprecieze.
  • Învață cum să ai mai multă grijă de tine și mai puțin de cei din jur, dacă construiești relații în care ceilalți sunt mai importanți decât tine ai să ajungi să fi dezamăgită sau ai să lupți pentru ai face pe ceilalți fericiți.
  • Învață să îți oferi timp ție și mai puțini celorlalți, dacă ai să fi tot timpul la dispoziția lor, vor înceta să aprecieze momentele petrecute cu tine.
  • Învață că tu ești sursa lucrurilor bune din viața ta, fericirea ta depinde de tine, nu aștepta ca ceilalți să te facă fericită.
  • Fă-ți un cadou atunci când ai ocazia, poate fi o floare, un gablonz, o bluziță, o plimbare, o ieșire cu fetele sau chiar o excursie. Nu contează valoarea, contează să te gândești la tine și să-ți dăruiești o clipă de bucurie.

În momentul în care îți vei oferii ție rolul principal în viața ta, pregătește-te să tolerezi dezaprobarea și mânia celorlalți. Sunt reacții normale ale celor care își pierd primul loc din viața ta. Schimbarea ta, va genera schimbarea mediului și este normal ca mediul să reziste, să se opună schimbării. Nu uita doar bebelușul își dorește să fie schimbat când are scutecul ud, pentru noi toți ceilalți schimbarea reprezintă un efort voluntar, susținut și de durată.

Dacă simți că nu poți trece singură prin acest proces alătură-te grupului de suport „Femei care iubesc prea mult” este suficient să ne lași datele tale și vei fi contactată pentru mai multe informații. Grupul se va ține în București, sector 1, lunar, locurile sunt limitate la maxim zece participanți, fi prima care își rezervă un loc.

  • Biblioterapie:  „Femei care iubesc prea mult”  Robin Norwood
  • Foto: Unsplash.com by Ben White.

 

 

Anxietatea sau frica fără obiect

Anxietatea nu cunoaște un „de care” sau „pe care” de aceea a fost definită ca frică fără obiect, în timp ce frica este o stare afectivă, ce ne avertizează de un pericol. Fricile iraționale apar atunci când persoana se simte și se comportă ca în cazul unui pericol major, chiar dacă situația, realitatea prezintă un pericol minimal.

Persoana dominată de anxietate trăiește într-o încordare continuă, se simte într-un pericol permanent, sub o amenințare care plutește în aer, ce se poate fixa pe diferite subiecte (relațiile interumane, sănătatea proprie sau a unui familiar) găsind tot timpul noi motive de îngrijorare. Persoana se află într-o permanentă stare de tensiune și supra-încordare, este în permanență îngrijorată, împiedicând-o să se simtă confortabil, prezintă o hipersensibilitate la relațiile interpersonale, simțindu-se adesea inadecvată sau respinsă.

Reacțiile corporale ce însoțesc anxietatea sunt: tensiune musculară în zona gâtului, a cefei, a umerilor și a părții superioare a spatelui; tranzit intestinal lax; tulburări de somn; transpirație abundentă; o ușoară hipertensiune arterială; palpitații și tulburări respiratorii – fără o legătură fiziologică sau un alt diagnostic medical. Mai mult persoanele anxioase dezvoltă o teamă de propriile stări și reacții: se tem de palpitații, amețeli, senzația de leșin…etc. Astfel, de teama propriilor reacții încep să evite anumite situații ce i-ar putea declanșa anxietatea. O altă caracteristică, ce apare la persoanele anxioase, este teama de propriile gânduri, care îl loc să trateze rațional o reacție fiziologică sau o stare afectivă, dezvoltă o serie de gânduri automate ce îl conduc întotdeauna spre o boală gravă, incurabilă – crescând astfel nivelul anxietății. Clark afirmă că oamenii au tendința de a interpreta o serie de simptome corporale într-un mod catastrofic pe sistemul:„eu simt…..; eu gândesc…..”. În continuare vom prezenta câteva exemple, urmând ca voi să va identificați singuri legătura dintre senzațiile corporale și gândurile automate.

  • Eu simt palpitații; eu gândesc că am o boală de inimă sau că voi face un atac de cord”
  • Eu  simt dificultăți în respirație; eu gândesc că respirația mea se va oprii, mă voi sufoca și voi murii”
  • Eu simt o amețeală, senzație de leșin; eu gândesc că voi leșina, voi cădea, mă voi lovii și voi murii

Persoanele învață repede cum se pot elibera de această angoasă. Ele adoptă fie un comportament de evadare (ex: dacă panica se declanșează într-un mijloc de transport public, coboară imediat la prima stație) fie un comportament de evitare (ex: refuză să mai călătorească cu acel mijloc de transport sau evită locurile aglomerate). Comportamentul de evadare sau de fugă din situația anxiogenă duce la comportametul de evitare care chiar dacă pentru moment are ca scop diminuarea anxietății, cele două pattern-uri comportamentale nu fac altceva decât să contribuie la creșterea și fixarea anxietății, ce va da naștere mai târziu la o anxietate anticipatorie, de fiecare dată când persoana se va gândi să călătorească. Astfel se închide cercul vicios al anxiosului, devenind incapabil să se elibereze.

document-fara-titlu

 

Am spus la început că anxietatea este o frică fără obiect, cu toate că dacă am intra în lumea unei persoane anxioase, am vedea că aceasta privește lumea internă și cea externă ca un mediu amenințător și anxiogen, astfel anxietatea este un răspuns logic la o interpretare eronată a realității înconjurătoare. Principalele simptome sunt: supra-încordare musculară, tremurături, neliniște, oboseală, tulburări respiratorii, palpitații, transpirație, senzația de gură/gât uscat, amețeli, senzația de greață, diaree, micțiuni frecvente, dificultate de concentrare a atenției, senzația de nod în gât, insomnie, irascibilitate.

Dacă și tu ai experimentat aceste simptome, cu siguranță că ai căutat informații în mediul online, lucru care nu a făcut decât să te neliniștească și mai rău, ce a condus la creșterea anxietății tale. Următorul pas logic este consultarea medicului de familie, analize de rutină și unul sau doi specialiști. Majoritatea s-ar opri aici, constatând că nu este o problemă medicală, dar nu și anxiosul „ cu siguranță am o boală rară, nediagnosticată” , „doctorul era prea tânăr / prea bătrân” etc. Al treilea pas logic ar fi consultarea unui psiholog clinician, care să aprecieze nivelul anxietății și să construiască un program de intervenție menit să aducă în lumina conștiinței fricile cele mai ascunse. Însă majoritatea sar peste acest pas la pasul următor – medicul psihiatru și pastiluța din dotare, care nu este greșit dacă s-ar face cu o psihoterapie de susținere sau de suport. Pastila acționează în aici și acum eliminând manifestarea simptomului (a fricii) dar fără să acționeze asupra momentului inițial de declanșare a simptomului (a fricii). Rolul psihologului clinician este să evalueze nivelul de anxietate (cu ajutorul bateriilor de teste) și împreună cu clientul să descopere acel prim moment de teamă, comportamentele asociate de evadare și evitare, dar și factorii de susținere ai anxietății. Factorii de susținere sunt reprezentați de gândurile automate și de afirmațiile și regulile cu caracter general „nimeni” „toată lumea” „întotdeauna”.

Am văzut că anxietatea se caracterizează printr-o stare permanentă de tensiune psihică, iritabilitate, lipsă de încredere în propria persoană, incapacitate sau rezerve în asumarea unui risc, diverse reacții neuro-vegetative, tulburări ale somnului, dar și simptome psihosomatice. O anxietate ridicată produce persoanei dificultăți de adaptare și ineficiență în rezolvarea problemelor de viață. Un nivel mediu al anxietății face ca persoana să acționeze prudent și reflexiv, cântărind situațiile și soluțiile. O anxietate de nivel redus coincide cu o bună capacitate de adaptare, în timp ce lipsa anxietății denotă o agresivitate puternică. Dacă  vrei să îți evaluezi nivelul de anxietate completează testul și un psiholog clinician îți va face o evaluare gratuită a anxietăți tale.

 

„Îngrijorarea este o stare negativă a minţii care cauzează anxietate, suferinţă şi constrângere. Ea lucrează încet şi insistent până la distrugerea completă a iniţiativei și a  încrederii în sine”.(Herbert Harris)

  • Foto: Unsplash by Cassidy Kelley
  • Bibilografie: Holdevici, Psihoterapia Tulburărilor Anxioase.

Mirosul fericirii

În secolul imaginii, a pozelor ce captează momente aparente de fericire, mă întreb și vă întreb de câte ori v-ați oprit să simțiți fericirea și oare a ce miroase fericirea?

Simțul olfactiv este primordial pentru supraviețuire, mirosul poate ajuta la găsirea hranei dar tot el mă ajută să fiu recunoscut de către ceilalți, prin mirosul meu corporal . S-a demonstrat că bebelușul își recunoaște mama după miros și se orientează tot după miros în găsirea sânului, în primele zile de viață. Asocierea dintre miros și trăirile noastre emoționale nu este o noutate, se cunoaște că receptorii olfactivi sunt conectați cu sistemul limbic, ce este recunoscut ca centru al emoțiilor primare. Înainte că noi să recunoaștem un miros (recunoașterea cognitivă efectuându-se la nivelul cortexului), acesta deja a activat la nivelul sistemului limbic un răspuns emoțional care poate fi sau nu recunoscut de către subiect.

Pot să adulmec o angoasă „mirosul fricii”, un pericol „se împute treaba” , o afacere proastă „nu îmi miroase bine”, astfel nasul face referire directă la instinct, mă ajută să miros, să simt ceea ce se întâmplă în exterior, sunt numeroase persoane care se lasă ghidate de nas, de instinct, devenind un îndrumător ce le orientează în viață. Deasemenea mirosurile plăcute joacă un rol important în viața noastră s-a demonstrat că ne simțim mai atrași de persoanele care miros bine și chiar au reuși să crească câștigurile unui cazino cu 45% atunci când s-a folosit o anumită aromă.

Dar cum miroase fericirea?

Pentru mine fericirea a mirosit întotdeauna a vanilie, a prăjituri, „dulcele parfum al vieții”, miros ce l-am atribuit experienței personale și faptului că am crescut într-o cofetărie;  astfel că mirosul are un puternic caracter personal. La întrebarea generală „Care este mirosul tău preferat ?” fiecare va răspunde în funcție de experiența personală și de semnificația acordată unui miros specific. Preferința față de un miros poate fi explicată prin experiențele pozitive sau negative atribuite unui eveniment din viața individului, mai mult mirosul poate fi un factor declanșator în trezirea unor amintiri ce păreau uitate sau în rememorarea unor evenimente traumatice. Cercetătorii din diferite domenii au coincis că mirosul asociat cel mai adesea cu experiențele pozitive și căruia i se atribuie denumirea de „miros al fericirii” este  mirosul vaniliei (vanilla planifolia). Termenul provine din spaniolă și înseamnă păstaie mică.

Primi care au remarcat asocierea dintre mirosul vanilat și o predispoziție pozitivă au fost creatorii de parfumuri, astăzi majoritatea produselor de cosmetică având la bază esențe vanilate. Vanilia este asociată  cu căldura, delicatețea și grijea, dar și cu puritatea și simplitatea,  ducându-ne cu gândul la perioada copilăriei. Cel mai celebru „flashback olfactiv” care a condus la pagini de amintiri bazate pe senzații este romanul lui M. Proust „În căutarea timpului pierdut”. În experimentele psihologice efectuate vanilia a fost mirosul cel mai des asociat cu o stare plăcută, de bine. Experimentele medicale au arătat că administrarea  heliotropinei (o nota vanilată) la pacienții cu cancer duce la descreșterea anxietăți cu până la 63%  și de asemenea s-a demonstrat că mirosul de vanilie are efecte calmante și de relaxare atât asupra oamenilor cât și asupra animalelor. În toate aceste experimente s-au folosit esențe de vanilie pură.

Cum miroase, pentru tine, fericirea ?

Rămâne o întrebare deschisă pe care te invit să ți-o adresezi în momentele de fericire, înainte de a face un selfie.  Cum miroase fericirea? Ce senzații trezește în mine? Când am simțit ultima oară acest miros și când l-am simțit pentru prima dată?

  • Referințe: The Smell Report. An overview of facts and findings, by Kate Fox,  Director  of Social Issues Research Centre.
  • Fotto: Unsplash.com

 

 

Doar un vis…

„La 18 ani am înțeles că l-am pierdut pe tata  și m-am atașat inconștient de cadoul mult visat și așa au început visele mele, care deși păreau de rebeliune -visam că îi fur mașina tatei- erau modul în care inconștientul îmi spunea că am nevoie de ceva de la el, de grija, atenția, iubirea lui, pe care în planul real nu le primeam. Visul a devenit ușor modul meu de a vedea viața, dacă am nevoie de ceva nu cer, pentru că nu primesc și am învățat că pot să îmi ofer singură ceea ce am nevoie, să fiu propriul meu părinte, să am grijă de mine și să caut atenția și iubirea în altă parte și da, să îmi cumpăr mașina mult furată. În planul real am pus distanță între noi pentru că dezamăgirile repetate erau mult prea dureroase. A durat mult până am reușit să restabilesc cu cineva acel sentiment simbiotic, de apropriere și încredere totală, acel sentiment de a aparține, de a fi unul. Totul a fost bine, până când într-o zi m-am trezit singură, plângând și conducând. Dependența de obiect s-a reactivat pentru că ea mașina, a fost singura care nu m-a părăsit niciodată. Perioada grea din viață a trecut, dar visul meu a luat o întorsătură nouă, dintr-o dată nu mai eram eu hoțul de mașini ci noapte de noapte în diferite situații, cadre și locuri „cineva” îmi fura mașina”.

Chiar dacă copilul se maturizează și se dezvoltă psihic, dependența de obiect continuă să joace un rol important în psihismul adultului, înlocuind ,de cele mai multe ori, neglijența parentală. Racusin (1981) observa că lipsa îngrijirii parentale poate creea o astfel de dependență de obiect și că poate conduce adultul la construirea de apărări  împotriva conștientizării realității dure și a relațiilor dureroase. Procesul de separare, deși teoretic se încheie la 3 ani, continuă toată viața adultului, acesta creând relații de atașament cu diferite obiecte/persoane în dorința de consolidare a sinelui și obținerea unui grad de separare, individuație.

Cadrul terapeutic oferă oportunitatea unică de a repune în scenă atât simbioza cât și diferențierea, înțeleasă ca individuație. Relația terapeutică poate furniza ocazia dobândirii „simbiozei psihice”, un sentiment de apropriere ce poate servi la alinarea anxietății de separare. Orice introspecție, analiză presupune o recreare a unei realități simbiotice transferențiale. Dacă vrei să realizezi individuația, totalitatea psihică, este necesar să te separi, să sacrifici o parte a sinelui, acea parte care a apărat eul, ca „vehicul al Sinelui”. În condițiile în care simbioza nu se realizează în cadrul terapeutic, ruperea acestei legături poate duce la regresia eului și întoarcerea persoanei la dependența de obiect. În cadrul alianței terapeutice, terapeutul gândește cu clientul, dar și despre client, astfel procesul își urmează cursul permițând o mișcare naturală de separare și diferențiere.

„Investim narcisic un obiect pe care îl simțim, în mod egocentric, ca parte din noi și nu ca un centru al propriei activități și autonomii.”  Kohutl

Elementele apărute în vis sunt simboluri , ce adaugă la semnificația convențională, un element vag,  necunoscut. Planul oniric oferă posibilitatea individului de a se identifica cu o altă persoană sau cu un obiect. Visele sunt un mod de exprimare a minții noastre, împlinirea deghizată a unei dorințe refulate, un compromis între inconștient și conștient. În viata reală noi păstrăm controlul conștient asupra reacțiilor noastre emoționale, care se dezlănțuie în vis. Visul este în lumea interioară echivalentul obiectului din lumea externă, este o suită de imagini ce se derulează în ființa noastră mentală, ce zdruncină cadrele noastre cele mai sigure, dar  tot el, visul, exprimă aspirațiile profunde ale individului. Pentru subiectul în cauză mașina poate fi privită ca simbol al puterii pe care l-a furat inițial de la tată și pe care simte că îl pierde într-o perioadă de tranziție din viața. „A fura” are pentru subiect echivalentul de a dispărea, a nu fi așa cum trebuie (rezistent, puternic și rapid). Atunci când ni se fură ceva, nu pierderea obiectului în sine reprezintă principala problemă cât pierderea sentimentului de siguranță, pierderea controlului aparent și acceptarea neputinței personale.  Interpretarea visului presupune cunoașterea biografiei visătorului, un șir de asociații libere, căutarea relațiilor de complementarietate dintre situația conștientă (experiența trăită de subiect)  și imaginile visului său, dar și acceptarea trăirilor din planul oniric, trăiri ce pot fi reprimate, negate sau invizibile pentru visător.

Seriile de vise, repetițiile tematice care scot în evidență „panta evolutivă” a clientului, ne arată că dacă un lucru important a fost neglijat, el va reapărea. De îndată ce e visat, trăit în plan oniric și înțeles în plan conștient, visul prinde semnificație, iar visătorului i se deschide o nouă perspectivă asupra vieții sale sau găsește „cheia” rezolvării unui obstacol interpus în calea dezvoltării sale.

„Viața este o succesiune de vise, ambiția mea este să fiu un visător conștient”

Foto: Unsplash by Dayne Topkin