Relația cu tatăl – o bază de siguranță

Destinul de femeie al fiecărei fete depinde de relația pe care o are cu tatăl ei. Amprenta poate fi pozitivă când relația se dezvoltă normal sau negativă când există fie prea multă, fie prea puțină iubire și astfel această primă relație lasă o rană adâncă în sufletul viitoarei femei. Fetele caută inconștient „bărbatul ideal” care să aibă același calități și defecte ca ale tatălui, să fie o copie fidelă la nivel psihologic, o „umbră” a tatălui.

La naștere tatăl este primul bărbat pentru care contezi, sentimentele sale față de copil influențează direct creșterea și dezvoltarea viitoarei femei. Dacă pentru fiică el (tatăl) este primul bărbat cu care intră în relație, pentru tată ea (fiica) nu este prima femeie pe care o iubește, acesta fiind înainte copilul mamei sale, frate și soț. Tatăl trebuie să știe cum să primească și cum să-i facă loc în viața lui acestei noi femei, acestor noi sentimente față de fiica sa și să îi ofere acesteia o bază de siguranță. Modul în care un tată își ia fiica în brațe, tonul vocii lui, mirosul lui, primele sentimente pe care i le trezește copilei, toate acestea vor influența modul de relaționare al viitoarei femei cu bărbații din viața ei. Copiii au nevoie de părinți „suficienți de buni” asta înseamnă că părinții (tatăl) să îi arate copilului că a fost dorit și să fie prezent în viața copilului său, să fie capabili de o conectare emoțională și să înțeleagă că copiii, în primii ani de viață (0-7 ani) nu trăiesc într-o lume materială ci într-o lume emoțională.

În copilăria mică, fiica încearcă să își facă simțită prezența adoptând și îmbrățișând comportamentul tatălui, va căuta o stare de complicitate cu acesta ce va avea ca scop întărirea imaginii de sine și confirmarea că este înțeleasă și apreciată de către tată. Ignorarea acestui comportament sau lipsa de interes din partea tatălui va duce la o lipsă de încredere a fetei în propriile forțe și sentimentul că nu este la înălțimea așteptărilor lui.

La adolescență fetele au nevoie de validare din partea părintelui, validare ce va contribui la definirea rolului de femeie. Adolescența este o perioadă când relația celor doi are de suferit, când eșecul din relația tată fiică se observă în eșecul școlar, absenteism, fuga de acasă, probleme de comportament și toxico-dependențe. Este important ca părintele să își amintească că prin venele lor curge același sânge și că de cele mai multe ori copila pune în acțiune același comportament ca al părintelui. Multe din crizele adolescenței sunt declanșate, mai mult sau mai puțin conștient, din dorința fetei de a fi recunoscută și validată de tată. Adolescentele au tendința să se revolte, să spună „nu”  ca să se distanțeze de imaginea mentală a tatălui sau să joace „provocarea”. Când o fată joacă „provocarea” ea defapt își caută tatăl, caută protecția și liniștea pe care nu o primește de la tată. Astfel adolescenta descoperă dragostea și se luptă între iubirea paternă și iubirea pasională. Neacceptarea băiatului ales de fată, poate duce la ruptura relației (tata-fiică), la o distanțare brutală între cei doi și chiar la transformarea sentimentelor de iubire în contrariu.

Copila nu are nevoie de un tată ideal, imaginar, care să fie perfect; ea are nevoie de un tată real, prezent care să o vadă și să o valideze ca femeie. Fără această atenție a tatălui copila riscă să devină o „fiică invizibilă” și să dezvolte sentimente de inferioritate și inadecvare ce îi vor marca viața. Există trei tipuri de relație cu consecințe dureroase pentru tânăra femeie:

  • relația strict imperativă – „Fă ca mine, în ritmul meu, dacă vrei să reușești”. Sentimentul copilului „Nu sunt suficient de bun”
  • relația de tip proiectivă – „Fii ceea ce eu nu am putut să fiu”. Sentimentul copilului „Nu voi atinge niciodată idealul”
  • relația de tip regresiv – întâlnită la tații dominați de pulsiuni erotice sau agresive, care fug de orice contact cu fiica lor, ce le-ar putea scoate la iveală fragilitatea. Sentimentul copilului „Nu exista”.

caroline-hernandez-177784

A fi tată este o poveste de suflet. O fată nu așteaptă de la tatăl ei să gândească în locul ei, ci să îi pese de ea, să o înțeleagă, iar pentru aceasta este necesar ca el să își facă timp să o asculte la orice vârstă a vieții. Când este mică își dorește ca tatăl să fie interesat de jocurile ei, de prietenii ei; la adolescență își dorește să îi accepte independența; tânăra femeie își dorește să aibă încredere în alegerile ei amoroase; devenită mamă își dorește ca tatăl ei să o sprijine în educația copiilor și să o asculte. Dar mai presus de toate o fiică își dorește să fie iubită de către tatăl ei, să fie mândră de tatăl ei pentru a se putea identifica cu el.

Bibliografie și biblioterapie: „Cum să fii un tată bun pentru fiica ta” A. Braconnier.

Foto: Unsplash by Caroline Hernandesz

Anunțuri

Anxietatea sau frica fără obiect

Anxietatea nu cunoaște un „de care” sau „pe care” de aceea a fost definită ca frică fără obiect, în timp ce frica este o stare afectivă, ce ne avertizează de un pericol. Fricile iraționale apar atunci când persoana se simte și se comportă ca în cazul unui pericol major, chiar dacă situația, realitatea prezintă un pericol minimal.

Persoana dominată de anxietate trăiește într-o încordare continuă, se simte într-un pericol permanent, sub o amenințare care plutește în aer, ce se poate fixa pe diferite subiecte (relațiile interumane, sănătatea proprie sau a unui familiar) găsind tot timpul noi motive de îngrijorare. Persoana se află într-o permanentă stare de tensiune și supra-încordare, este în permanență îngrijorată, împiedicând-o să se simtă confortabil, prezintă o hipersensibilitate la relațiile interpersonale, simțindu-se adesea inadecvată sau respinsă.

Reacțiile corporale ce însoțesc anxietatea sunt: tensiune musculară în zona gâtului, a cefei, a umerilor și a părții superioare a spatelui; tranzit intestinal lax; tulburări de somn; transpirație abundentă; o ușoară hipertensiune arterială; palpitații și tulburări respiratorii – fără o legătură fiziologică sau un alt diagnostic medical. Mai mult persoanele anxioase dezvoltă o teamă de propriile stări și reacții: se tem de palpitații, amețeli, senzația de leșin…etc. Astfel, de teama propriilor reacții încep să evite anumite situații ce i-ar putea declanșa anxietatea. O altă caracteristică, ce apare la persoanele anxioase, este teama de propriile gânduri, care îl loc să trateze rațional o reacție fiziologică sau o stare afectivă, dezvoltă o serie de gânduri automate ce îl conduc întotdeauna spre o boală gravă, incurabilă – crescând astfel nivelul anxietății. Clark afirmă că oamenii au tendința de a interpreta o serie de simptome corporale într-un mod catastrofic pe sistemul:„eu simt…..; eu gândesc…..”. În continuare vom prezenta câteva exemple, urmând ca voi să va identificați singuri legătura dintre senzațiile corporale și gândurile automate.

  • Eu simt palpitații; eu gândesc că am o boală de inimă sau că voi face un atac de cord”
  • Eu  simt dificultăți în respirație; eu gândesc că respirația mea se va oprii, mă voi sufoca și voi murii”
  • Eu simt o amețeală, senzație de leșin; eu gândesc că voi leșina, voi cădea, mă voi lovii și voi murii

Persoanele învață repede cum se pot elibera de această angoasă. Ele adoptă fie un comportament de evadare (ex: dacă panica se declanșează într-un mijloc de transport public, coboară imediat la prima stație) fie un comportament de evitare (ex: refuză să mai călătorească cu acel mijloc de transport sau evită locurile aglomerate). Comportamentul de evadare sau de fugă din situația anxiogenă duce la comportametul de evitare care chiar dacă pentru moment are ca scop diminuarea anxietății, cele două pattern-uri comportamentale nu fac altceva decât să contribuie la creșterea și fixarea anxietății, ce va da naștere mai târziu la o anxietate anticipatorie, de fiecare dată când persoana se va gândi să călătorească. Astfel se închide cercul vicios al anxiosului, devenind incapabil să se elibereze.

document-fara-titlu

 

Am spus la început că anxietatea este o frică fără obiect, cu toate că dacă am intra în lumea unei persoane anxioase, am vedea că aceasta privește lumea internă și cea externă ca un mediu amenințător și anxiogen, astfel anxietatea este un răspuns logic la o interpretare eronată a realității înconjurătoare. Principalele simptome sunt: supra-încordare musculară, tremurături, neliniște, oboseală, tulburări respiratorii, palpitații, transpirație, senzația de gură/gât uscat, amețeli, senzația de greață, diaree, micțiuni frecvente, dificultate de concentrare a atenției, senzația de nod în gât, insomnie, irascibilitate.

Dacă și tu ai experimentat aceste simptome, cu siguranță că ai căutat informații în mediul online, lucru care nu a făcut decât să te neliniștească și mai rău, ce a condus la creșterea anxietății tale. Următorul pas logic este consultarea medicului de familie, analize de rutină și unul sau doi specialiști. Majoritatea s-ar opri aici, constatând că nu este o problemă medicală, dar nu și anxiosul „ cu siguranță am o boală rară, nediagnosticată” , „doctorul era prea tânăr / prea bătrân” etc. Al treilea pas logic ar fi consultarea unui psiholog clinician, care să aprecieze nivelul anxietății și să construiască un program de intervenție menit să aducă în lumina conștiinței fricile cele mai ascunse. Însă majoritatea sar peste acest pas la pasul următor – medicul psihiatru și pastiluța din dotare, care nu este greșit dacă s-ar face cu o psihoterapie de susținere sau de suport. Pastila acționează în aici și acum eliminând manifestarea simptomului (a fricii) dar fără să acționeze asupra momentului inițial de declanșare a simptomului (a fricii). Rolul psihologului clinician este să evalueze nivelul de anxietate (cu ajutorul bateriilor de teste) și împreună cu clientul să descopere acel prim moment de teamă, comportamentele asociate de evadare și evitare, dar și factorii de susținere ai anxietății. Factorii de susținere sunt reprezentați de gândurile automate și de afirmațiile și regulile cu caracter general „nimeni” „toată lumea” „întotdeauna”.

Am văzut că anxietatea se caracterizează printr-o stare permanentă de tensiune psihică, iritabilitate, lipsă de încredere în propria persoană, incapacitate sau rezerve în asumarea unui risc, diverse reacții neuro-vegetative, tulburări ale somnului, dar și simptome psihosomatice. O anxietate ridicată produce persoanei dificultăți de adaptare și ineficiență în rezolvarea problemelor de viață. Un nivel mediu al anxietății face ca persoana să acționeze prudent și reflexiv, cântărind situațiile și soluțiile. O anxietate de nivel redus coincide cu o bună capacitate de adaptare, în timp ce lipsa anxietății denotă o agresivitate puternică. Dacă  vrei să îți evaluezi nivelul de anxietate completează testul și un psiholog clinician îți va face o evaluare gratuită a anxietăți tale.

 

„Îngrijorarea este o stare negativă a minţii care cauzează anxietate, suferinţă şi constrângere. Ea lucrează încet şi insistent până la distrugerea completă a iniţiativei și a  încrederii în sine”.(Herbert Harris)

  • Foto: Unsplash by Cassidy Kelley
  • Bibilografie: Holdevici, Psihoterapia Tulburărilor Anxioase.

Mirosul fericirii

În secolul imaginii, a pozelor ce captează momente aparente de fericire, mă întreb și vă întreb de câte ori v-ați oprit să simțiți fericirea și oare a ce miroase fericirea?

Simțul olfactiv este primordial pentru supraviețuire, mirosul poate ajuta la găsirea hranei dar tot el mă ajută să fiu recunoscut de către ceilalți, prin mirosul meu corporal . S-a demonstrat că bebelușul își recunoaște mama după miros și se orientează tot după miros în găsirea sânului, în primele zile de viață. Asocierea dintre miros și trăirile noastre emoționale nu este o noutate, se cunoaște că receptorii olfactivi sunt conectați cu sistemul limbic, ce este recunoscut ca centru al emoțiilor primare. Înainte că noi să recunoaștem un miros (recunoașterea cognitivă efectuându-se la nivelul cortexului), acesta deja a activat la nivelul sistemului limbic un răspuns emoțional care poate fi sau nu recunoscut de către subiect.

Pot să adulmec o angoasă „mirosul fricii”, un pericol „se împute treaba” , o afacere proastă „nu îmi miroase bine”, astfel nasul face referire directă la instinct, mă ajută să miros, să simt ceea ce se întâmplă în exterior, sunt numeroase persoane care se lasă ghidate de nas, de instinct, devenind un îndrumător ce le orientează în viață. Deasemenea mirosurile plăcute joacă un rol important în viața noastră s-a demonstrat că ne simțim mai atrași de persoanele care miros bine și chiar au reuși să crească câștigurile unui cazino cu 45% atunci când s-a folosit o anumită aromă.

Dar cum miroase fericirea?

Pentru mine fericirea a mirosit întotdeauna a vanilie, a prăjituri, „dulcele parfum al vieții”, miros ce l-am atribuit experienței personale și faptului că am crescut într-o cofetărie;  astfel că mirosul are un puternic caracter personal. La întrebarea generală „Care este mirosul tău preferat ?” fiecare va răspunde în funcție de experiența personală și de semnificația acordată unui miros specific. Preferința față de un miros poate fi explicată prin experiențele pozitive sau negative atribuite unui eveniment din viața individului, mai mult mirosul poate fi un factor declanșator în trezirea unor amintiri ce păreau uitate sau în rememorarea unor evenimente traumatice. Cercetătorii din diferite domenii au coincis că mirosul asociat cel mai adesea cu experiențele pozitive și căruia i se atribuie denumirea de „miros al fericirii” este  mirosul vaniliei (vanilla planifolia). Termenul provine din spaniolă și înseamnă păstaie mică.

Primi care au remarcat asocierea dintre mirosul vanilat și o predispoziție pozitivă au fost creatorii de parfumuri, astăzi majoritatea produselor de cosmetică având la bază esențe vanilate. Vanilia este asociată  cu căldura, delicatețea și grijea, dar și cu puritatea și simplitatea,  ducându-ne cu gândul la perioada copilăriei. Cel mai celebru „flashback olfactiv” care a condus la pagini de amintiri bazate pe senzații este romanul lui M. Proust „În căutarea timpului pierdut”. În experimentele psihologice efectuate vanilia a fost mirosul cel mai des asociat cu o stare plăcută, de bine. Experimentele medicale au arătat că administrarea  heliotropinei (o nota vanilată) la pacienții cu cancer duce la descreșterea anxietăți cu până la 63%  și de asemenea s-a demonstrat că mirosul de vanilie are efecte calmante și de relaxare atât asupra oamenilor cât și asupra animalelor. În toate aceste experimente s-au folosit esențe de vanilie pură.

Cum miroase, pentru tine, fericirea ?

Rămâne o întrebare deschisă pe care te invit să ți-o adresezi în momentele de fericire, înainte de a face un selfie.  Cum miroase fericirea? Ce senzații trezește în mine? Când am simțit ultima oară acest miros și când l-am simțit pentru prima dată?

  • Referințe: The Smell Report. An overview of facts and findings, by Kate Fox,  Director  of Social Issues Research Centre.
  • Fotto: Unsplash.com

 

 

Burnout-ul terapeutului

 Sindromul de burnout a fost introdus de către psihologul H. Freudenberger în lucrarea sa „Burn Out: The High Cost of High Achievement”.  Termenul este definit ca:  „epuizare emoțională, performanțială și o atitudine de nepăsare sau indiferență ce poate rezulta în urma solicitărilor excesive, legate de activitatea profesională.” Sindromul epuizării profesionale reprezintă o stare de extenuare, atât fizică cât și psihică, care apare în special la persoanele a căror profesie implică o responsabilitate deosebită și o interacțiune frecventă cu oamenii. Sindromul burnout se aseamănă cu depresia prin: tulburări de somn și de digestie, senzația de epuizare și de scădere a randamentului profesional, scăderea capacității de dialog și de interacțiune cu cei din jur, senzația de goliciune sufletească și sentimentul că viața profesională invadează viața privată. În cazul psihoterapeutului simptomele pot fi:

  • Afective: anxietate, depresie, descurajare, sentimente de vinovăție, îndoială în sine, detașare emoțională, dorința de retragere atât față de client cât și față de prieteni; dar și o atenție scăzută față de client.
  • Cognitive: atitudine de intoleranță, inflexibilitate, rigiditate mentală, cinism, pesimism, depersonalizare, omnipotență, plictiseală și chiar idei paranoice.
  • Comportamentale: productivitate scăzută, labilitatea atenției, comportament agresiv, lipsa scopurilor în terapie și chiar comportamente adictive sau de risc.
  • Fizice: oboseală, tulburări ale somnului, tensiune musculară, imunitate scăzută, tulburări gastro-intestinale, hipertensiune.

Studiile efectuate asupra sindromului de burnout în rândul  psihoterapeuților, au evidențiat că: „32% dintre terapeuți au recunoscut că au avut un episod de extenuare sau de depresie, care le-a afectat performanța în muncă, dar și că 46% dintre respondenți, au exprimat insatisfacție cu privire la cariera lor în psihoterapie, după douăzeci și cinci de ani în domeniu.”* Principalul factor care contribuie la sindromul extenuării, după Farber (1983), apare atunci când „stresul continuu și trăsăturile adverse ale activității clinice depășesc resursele personale ale individului”, care alături de entuziasm, a aspirațiilor înalte, a plății scăzute, a incapacității de măsurare a rezultatelor, a vizibilități publice asociate cu o înțelegere populară greșită alcătuiesc tabloul clinic numit „burnout-ul terapeutului”.

Sussman consideră că și  motivația inconștientă de a deveni psihoterapeut  contribuie la dezvoltarea sindromului de extenuare a psihoterapeuților. Astfel:

  • terapeuții care utilizează situația clinică pentru a obține direct sau indirect satisfacții libidinale, pot trăi un sentiment de vinovăție sau stimă de sine scăzută;
  • satisfacerea tendințelor agresive poate duce la o suprasolicitare a terapeutului și pot îngreuna procesul psihoterapeutic, creând un climat advers;
  • terapeuții care caută stimă de sine profesională sau personală prin admirația, recunoștința sau progresul terapeutic al clientului vor suferi schimbări de dispoziție frecvente și intense;
  • tendința terapeutului de a atinge un Ideal exagerat al Eului, va duce la un eșec, ei neputând fi niciodată suficient de buni, în timp ce  tendința de perfecționare a sinelui va fi umbrită de transferuri negative ce pot duce la depresie sau auto-dezamăgiri;
  • terapeuți care se supra-identifică cu clienții, lăsând granițele Eului deschise și empatizează cu suferința clientului, pot fi copleșiți de durerea emoțională pe care o întâlnesc zilnic;
  • terapeuți impulsionați de nevoia de „a da”, tind să facă prea mult pentru clienții lor și prea puțin pentru satisfacerea propriilor nevoi, mai mult ei pot crea dependență, subminând astfel procesul terapeutic;
  • terapeuți cu o anxietate de separare pot interfera, fără să vrea, cu procesul de maturizare psihologică și cu procesul de individuație a clientului;
  • terapeuții preocupați de obținerea puterii/controlului în relație pot deveni nerăbdători și pot pierde din vedere cadrul de referință al clientului.

Soluția? – este întotdeauna la noi, ascultă-ți corpul, setează-ți limitele și nu ezita să ceri ajutor de specialitate.

„Filozofia de viață nu o poți explica prin cuvinte; ea se exprimă prin alegerile pe care le facem, iar aceste alegeri ajung să fie, în cele din urmă, responsabilitățile noastre.”                    (Eleanor Roosevelt)

 

*Sussman, M. B. 2011, „O chemare curioasă”, Editura Trei, București.

** Foto: Unsplash by Edu Lauton

Motivația de a fi psihoterapeut

E clar că nimeni nu s-a trezit într-o dimineață și a zis: „O să mă fac terapeut, că se câștigă bine!” La fel de clar este că nevoia, motivația de a fi psihoterapeut, este diferită față de orice altă decizie în alegerea unui job. Vocația de psiholog are legătură cu propria persoană, Jung îl numea pe psihoterapeut „vindecătorul rănit” pentru că sunt propriile tale răni care te ajută să îi înțelegi pe ceilalți. Dorința de a îi ajuta pe ceilalți este o motivație conștientă ce poate fi un atribut esențial al psihoterapeutului, dar această dorință poate izvorî dintr-o expresie a compasiunii, a unei dorințe morale sau a vinovăției. Cel mai adesea în spatele acestei nevoi s-a estimat că există o dorință inconștientă a copilului de aș salva părinții, salvându-și clienții. Dar în spatele „nevoii de a ajuta” se pot ascunde  atât tendințe de dominare, obținerea unui sentiment de putere, cât și împlinirea dorinței de a fi indispensabili, că cineva va avea mereu nevoie de tine. Devine clar că în spatele alegerilor conștiente întâlnim o constelație unică a motivelor și scopurilor, dar și că în spatele acestei „nevoi de a ajuta” se ascund dorințe ce nu pot fi satisfăcute altfel.

Psihanaliza a punctat factorii inconștienți în alegerea profesiei, fie prin sublimare, în creația artistică, fie prin canalizarea impulsurilor sadice, în cazul medicilor, sau a impulsurilor agresive, în cazul meseriilor de risc. Astfel, putem afirma că alegerea profesiei de psihoterapeut poate avea la bază o tendință primitivă instinctuală, alegerea vocației oferind un canal pentru exprimarea sublimată a pulsiunilor.  Încă de când am citit prima dată despre mecanismele de apărare, o idee a încolțit în mintea mea:

„Poate fi  dorința de a fi psihoterapeut o sublimare a instinctului matern?”

Recunosc că răspunsul la o astfel de întrebare este întotdeauna mult prea personal pentru a putea fi catalogat, dar experiența personală mi-a demonstrat că pentru a deveni terapeut ai nevoie de o dezvoltare completă a aspectelor feminine ale personalității. Intuiție, sensibilitate, afectivitate, empatie, toate atribute sociale ale feminității ce corelează semnificativ cu activitatea psihoterapeutică. Este clar că rolul terapeutului are frecvente aspirații feminine: „a hrănii, a avea grijă, a susține, a asculta, a fi alături” și  mai puține conotații masculine, în societate bărbații fiind caracterizați prin „a face”.  Cu toate astea întâlnim numeroși psihoterapeuți  bărbați care au un grad înalt de feminitate, ei fie și-au dezvoltat aceste abilități fie este modalitatea pe care au găsit-o de a face față unei anxietăți inconștiente sau unei vinovății cu privire la impulsurile agresive sau libidinale.

M.B.Sussman (2011) a văzut în dorința de a fi psihoterapeut un conflict oedipian nerezolvat care le permite terapeuților masculini să fie în contact cu introiectul matern, dar incomplet identificat cu tatăl, „o legătură puternică cu o mamă încurajatoare, chiar seductivă, și o relație ambivalentă cu un tată văzut ca rece, distant, dar masculin și puternic”. În cazul terapeuților feminini conflictul oedipian nerezolvat duce la imposibilitatea de a se identifica complet cu mama, „dorința de penis este înlocuită cu dorința de a avea un copil de la tată, pe parcursul normal al dezvoltări, fata renunță la aspirațiile oedipiene și se identifică cu mama”, nerevenirea la sentimente pozitive față de mamă își poate găsi soluționarea în practica psihoterapeutică, ce oferă oportunitatea unică de a își reconcilia identificările aflate în conflict. Rolul de terapeut cuprinde atât o dimensiune autoritară (o identificare cu tatăl idealizat) concordantă cu tiparele masculine de socializare cât și o dimensiune empatică (identificarea cu mama devalorizată) și cu trăsăturile promovate social ca feminine.

Astfel, a deveni psihoterapeut poate oferii un răspuns unui impas, în care aspirațiile de carieră sunt îndeplinite în contextul unui rol profesional care cere o atitudine maternă de hrănire, susținere și creștere.

*Sussman, M. B. 2011, „O chemare curioasă”, Editura Trei, București.

*Foto: Unsplash by Sophia Baboolal

 

Trasează-ți limitele ca să cunoști libertatea

G. Liiceanu, (1994) aseamănă libertatea cu zborul, care nu ar fi posibil în absența gravitației, astfel, „libertatea nu are sens decât în condițiile existenței unei limite”, pentru autor drumul  care deschide către libertate începe cu „a fi” dar mai ales cu „ a fi conștient de faptul că ești finit”, că tu ca persoană ai anumite limite fizice, psihice și sociale de care este important să ți cont pentru a fi liber. Ideea că ne naștem liberi este combătută de autor, noi nu alegem când să ne naștem, unde sau cine să ne fie părinții, nu alegem cultura, societatea și nici măcar să ne naștem oameni. Acesta fiind paradoxul libertății „ libertatea vine laolaltă cu limitele care o fac cu putință”.

În psihologie limitele reprezintă granițele invizibile care ne asigură individualitatea „ceva există în măsura în care are hotare”, astfel putem afirma că apariția limitelor echivalează cu actul de naștere a personalității. Când suntem mici „ceilalți” ne construiesc granițele, fie direct sau indirect, după un tipar socio-cultural acceptat sau după propriile nevoi; dar asta nu te face să fi tu, să fi liber, ci ești doar un model aprobat, ești premisa a ceea ce ai putea fi dacă ai hotărâ să îți definești granițele. Dacă acceptăm că limita este cea care conferă identitate individului, atunci noi ne definim prin felul în care reușim să punem limite.

Există trei tipuri diferite și clar conturate de a pune limite, conform B. Schaeffer (2009):

  1. Persoanele cu limite rigide,  sunt caracterizate atât prin gândire, atitudine și comportament rigid cât și printr-o izolare afectivă, respingerea iedeii de vulnerabilitate și o empatie scăzută. Aceste persoane vor reacționa agresiv atunci când le sunt încălcate limitele, de cele mai multe ori având o exprimare parentală a furiei și nemulțumiri. „Trebuie să faci cum spun eu!”„ Încetează!”
  2. Persoanele cu limite ferme dar flexibile, aceștia sesizează când ceilalți le încalcă granițele, pot spune „nu ” cu ușurință, dar pot face și compromisuri cântărind situația în aici și acum. Gândirea lor este nuanțată, sunt persoane empatice, capabile de auto-dezvăluire față de persoanele de încredere, au un nivel ridicat de respect față de celelalte persoane, față de propria persoană, dar și față de principiile și valorile morale. „Mă deranjează comportamentul tău, pentru a putea continua, te rog să te oprești!”
  3. Persoanele cu limite flexibile sau slab definite, nu sesizează când le sunt încălcate granițele personale, au tendința de a le face pe plac altor persoane, fiind de multe ori în incapacitatea de a îi refuza, sunt dispuși să renunțe la propriile principii și valori pentru a nu îi supăra pe ceilalți și se angajează în relații și discuții intime chiar și cu persoane străine. „Vai puiuț, te-ai plictisit, hai să ne jucăm împreună!”

În Analiza Tranzacțională, limitele sunt legate de redobândirea identității, de starea eului de Adult, de ceea ce faci în aici şi acum. Berne consideră că putem pune limite din oricare stare a eului (Părinte,Adult,Copil) dar că pentru a fi cu adevărat liberi este nevoie ca limitele să fie puse în aici și acum, în contact cu starea eului de Adult, exprimându-ți nevoile, sentimentele și gândurile în momentul prezent. Atunci când ne sunt încălcate limitele reacționăm de cele mai multe ori cu furie sau frustrare, tocmai pentru că amenințarea hotarelor înseamnă amenințarea eului și riscul de a nu mai exista. În timp ce cunoașterea și exprimarea limitelor se traduce în respect și iubire de sine. Pentru a-ți consolida Adultul ai nevoie, în viziunea lui Berne, de patru stâlpi fundamentali:

  1. Încrederea în sine, stima de sine, sentimentul valorii de sine.„Eu sunt OK”
  2. Respect față de propria persoană, familie, comunitate, societate. „Eu sunt OK, Tu ești OK”
  3. Comunicare eficientă, prin exprimarea nevoilor reale în vederea atingeri unui obiectiv. Tranzacții paralele.
  4. Sentimente autentice, cu rol de busolă, care ne ghidează, orientează și ne motivează

Bibliografie

  • Berne E. 2011, Analiza Tranzacțională în Psihoterapie, Editura Trei, Bucirești.
  • Liiceanu G. 1994, Despre Limite, Editura Humanitas, București.
  • Schaeffer B. 2009,  Dragoste sau dependenţă? Cum să recunoşti iubirea sănătoasă, Editura Trei, Bucureşti.

Foto:  Unsplash by Greg Rakozy

Cuvinte salvatoare

Să vorbești despre viața ta, povestea ta, rana ta, înseamnă să o faci să existe, să o înțelegi și să o accepți în ciuda suferinței tale. Iluzia că ești înțeles se formează în relație, fie cu un prieten, un părinte, partener, psihoterapeut, Dumnezeu sau chiar cu cititorul, care te ascultă și îți păstrează secretul. Este acea nevoie de a spune asta sunt eu, cu bune și rele, și poți să mă iubești sau nu. Când ne povestim trecutul, nu îl retrăim ci îl reconstruim, acel moment încărcat emoțional, dă naștere la amintiri stocate în memoria inconștientă ce ne sensibilizează față de alte evenimente asemănătoare. Acesta este un exercițiu de rezilienţă, povestirea vieții ajută la curățarea emoțiilor și poate servi ca un exemplu pentru alții.

„Aceasta nu este povestea mea, este povestea lui, a unui suflet, care a reușit în doar trei luni să îmi schimbe viața. Am știut din prima clipă că ceva s-a schimbat, am știut că suntem doi și că nu eram pregătită să te primesc în viața mea. Am simțit iubirea, căldura și bucuria ta, dar nu am știut să te iubesc, pentru că nu știam ce înseamnă iubirea. Am luat decizia înainte ca tu să apari, făcea parte din povestea mea și până astăzi am negat chiar existența ta. Viața nu este doar un scenariu, este o rezoluție neîncetată a problemelor de adaptare. Mediul ne obligă să facem din ea o poveste, pentru a ne putea adapta la bombardamentul de informații și a îi da sens vieții noastre. Am fost actorul principal în povestea scrisă de alții (părinți, societate) și nu am vrut să îi dezamăgesc, așa că am urmat scenariul meu de auto-distrugere, cochetând cu moartea. Acuma, știu, că menirea ta pe lume era să mă salvezi, și ai făcut-o,  poate nu așa cum soarta ar fi vrut,  dar moartea ta a însemnat eliberarea mea. A însemnat trezirea la realitate, o realitate dură pe care eu am construit-o pentru mine.”

Când evocăm în singurătate o imagine, o amintire, aceasta ne conduce spre un doliu permanent, nefiind capabil să spui „adio”. Să compui o poveste despre sine, nu înseamnă nimic, să o poți împărtăși înseamnă să creezi o relație, o legătură afectivă. O poveste este o înlănțuire de cuvinte semnificative ce crează un sentiment de sine coerent. Mărturisirea este procesul care vindecă și este necesară pentru construcția unei identități personale, mărturisirea este privită ca o curățare a sufletului, ca un prim pas spre vindecare. „Sufletele, care nu își destăinuie tainele niciodată, sunt ca odăile cu ferestre închise, care nu se aerisesc”. Orice trăire ascunsă te îngrozește, o simți, o vezi, dar nu o poți mărturisi. Când ferestrele sufletului se deschid, fie într-o poveste fie într-un gând împărtășit, nu este decât un îndemn lăuntric de a da glas libertății.

Rescrie povestea ta, așa cum îți dorești, acesta nu este destinul tău și doar o istorisire ce poate avea un final fericit, este important să construiești o poveste pornind de la un fapt de viață real, o amintire sau o emoție captivă în corp. „În trecut viața mea a fost așa…, de astăzi eu decid, și acesta va fi povestea mea….”

„Mărturisirea unei greșeli nu e o slăbiciune, ci o forță”(E. Pelletan).

*Poți citi mai multe povești despre reziliență în opera lui Boris Cyrulnik.