Trasează-ți limitele ca să cunoști libertatea

G. Liiceanu, (1994) aseamănă libertatea cu zborul, care nu ar fi posibil în absența gravitației, astfel, „libertatea nu are sens decât în condițiile existenței unei limite”, pentru autor drumul  care deschide către libertate începe cu „a fi” dar mai ales cu „ a fi conștient de faptul că ești finit”, că tu ca persoană ai anumite limite fizice, psihice și sociale de care este important să ți cont pentru a fi liber. Ideea că ne naștem liberi este combătută de autor, noi nu alegem când să ne naștem, unde sau cine să ne fie părinții, nu alegem cultura, societatea și nici măcar să ne naștem oameni. Acesta fiind paradoxul libertății „ libertatea vine laolaltă cu limitele care o fac cu putință”.

În psihologie limitele reprezintă granițele invizibile care ne asigură individualitatea „ceva există în măsura în care are hotare”, astfel putem afirma că apariția limitelor echivalează cu actul de naștere a personalității. Când suntem mici „ceilalți” ne construiesc granițele, fie direct sau indirect, după un tipar socio-cultural acceptat sau după propriile nevoi; dar asta nu te face să fi tu, să fi liber, ci ești doar un model aprobat, ești premisa a ceea ce ai putea fi dacă ai hotărâ să îți definești granițele. Dacă acceptăm că limita este cea care conferă identitate individului, atunci noi ne definim prin felul în care reușim să punem limite.

Există trei tipuri diferite și clar conturate de a pune limite, conform B. Schaeffer (2009):

  1. Persoanele cu limite rigide,  sunt caracterizate atât prin gândire, atitudine și comportament rigid cât și printr-o izolare afectivă, respingerea iedeii de vulnerabilitate și o empatie scăzută. Aceste persoane vor reacționa agresiv atunci când le sunt încălcate limitele, de cele mai multe ori având o exprimare parentală a furiei și nemulțumiri. „Trebuie să faci cum spun eu!”„ Încetează!”
  2. Persoanele cu limite ferme dar flexibile, aceștia sesizează când ceilalți le încalcă granițele, pot spune „nu ” cu ușurință, dar pot face și compromisuri cântărind situația în aici și acum. Gândirea lor este nuanțată, sunt persoane empatice, capabile de auto-dezvăluire față de persoanele de încredere, au un nivel ridicat de respect față de celelalte persoane, față de propria persoană, dar și față de principiile și valorile morale. „Mă deranjează comportamentul tău, pentru a putea continua, te rog să te oprești!”
  3. Persoanele cu limite flexibile sau slab definite, nu sesizează când le sunt încălcate granițele personale, au tendința de a le face pe plac altor persoane, fiind de multe ori în incapacitatea de a îi refuza, sunt dispuși să renunțe la propriile principii și valori pentru a nu îi supăra pe ceilalți și se angajează în relații și discuții intime chiar și cu persoane străine. „Vai puiuț, te-ai plictisit, hai să ne jucăm împreună!”

În Analiza Tranzacțională, limitele sunt legate de redobândirea identității, de starea eului de Adult, de ceea ce faci în aici şi acum. Berne consideră că putem pune limite din oricare stare a eului (Părinte,Adult,Copil) dar că pentru a fi cu adevărat liberi este nevoie ca limitele să fie puse în aici și acum, în contact cu starea eului de Adult, exprimându-ți nevoile, sentimentele și gândurile în momentul prezent. Atunci când ne sunt încălcate limitele reacționăm de cele mai multe ori cu furie sau frustrare, tocmai pentru că amenințarea hotarelor înseamnă amenințarea eului și riscul de a nu mai exista. În timp ce cunoașterea și exprimarea limitelor se traduce în respect și iubire de sine. Pentru a-ți consolida Adultul ai nevoie, în viziunea lui Berne, de patru stâlpi fundamentali:

  1. Încrederea în sine, stima de sine, sentimentul valorii de sine.„Eu sunt OK”
  2. Respect față de propria persoană, familie, comunitate, societate. „Eu sunt OK, Tu ești OK”
  3. Comunicare eficientă, prin exprimarea nevoilor reale în vederea atingeri unui obiectiv. Tranzacții paralele.
  4. Sentimente autentice, cu rol de busolă, care ne ghidează, orientează și ne motivează

Bibliografie

  • Berne E. 2011, Analiza Tranzacțională în Psihoterapie, Editura Trei, Bucirești.
  • Liiceanu G. 1994, Despre Limite, Editura Humanitas, București.
  • Schaeffer B. 2009,  Dragoste sau dependenţă? Cum să recunoşti iubirea sănătoasă, Editura Trei, Bucureşti.

Foto:  Unsplash by Greg Rakozy

Anunțuri

Beneficiile dependenței

Orice relație pe care o stabilim, fie cu o persoană fie cu un obiect, o dependență, tulburare sau patologie, aduce individului beneficii. Freud descrie trei tipuri de beneficii pe care o patologie le poate aduce individului: beneficiul primar extern, beneficiul primar intern și beneficiul secundar. Berne a preluat conceptul și l-a extins asupra relațiilor personale, în cadrul jocurilor psihologice, iar Adultul meu și-a permis să extindă conceptul asupra relațiilor de dependență. Beneficiu era înțeles, în feudalism, ca o concesiune făcută de un suveran (starea eului dominantă) unui vasal (stare eului dominat) ca recompensă în schimbul unor obligații.  Astfel, în cazul tulburărilor de comportament alimentar sau orice altă dependență, subiectul obține următoarele beneficii:

  • beneficiul exterior primar – este că dependența/tulburarea te ajută să eviți lucrurile de care te temi;
  • beneficiul interior primar  – este că te ajută să diminuezi sentimentul de vinovăție, anxietate, cu privire la temerile tale. „Dacă nu ar fi fost tulburarea/dependența/boala; aș fi putut să…..”
  • beneficiul secundar – constă în avantajul de care te bucuri, în primul rând îți permite să controlezi anumite aspecte ale vieții; în al doilea rând te ajută la satisfacerea nevoilor bazale, prin atenția și grija primită de la cei dragi.

Extrapolând, orice relație poate fi analizată prin prisma beneficiilor primare și secundare (relația persoană-vocație, persoană-job, relația mamă-copil). Deasemenea putem afirma că dependența/tulburarea îți oferă „scuza perfectă” pentru a nu îți trăii viața, pentru a nu îți înfrunta temerile și motivația de a rămâne în Copil, nepermițându-i Adultului să fie liber și să testeze realitatea. Starea eului de Adult îți va deveni un bun aliat în lupta cu dependența/tulburarea și îți va aduce satisfacții, echilibru și noi beneficii. Psihologul, psihoterapeutul, reprezintă un alt aliat al Adultului, un Adult suplimentar, ce te poate ajuta la eliberarea și energizarea stării de Adult, în drumul tău spre restructurarea personalității. Alianța terapeutică (Adultul terapeutului+Adultul clientului) va fi cea care va câștiga „războiul” cu Părintele și Copilul clientului. În cazul contrar terapeutul este nevoit să lupte singur contra o „armată” puternică (Părinte, Adult,Copil) a clintului și șansele succesului terapeutic sunt mici.

*Foto: Unsplash by Giulio Magnifico

Deprivarea emoțională

Pot spune că azi am înțeles frustrarea bebelușului, atunci când are nevoie de atenție și aplică toate soluțiile magice învățate în copilărie, de a atrage atenția, de a își satisface nevoia iar cealaltă persoană nu se poate conecta cu nevoia sa, cu suferința sa. De cele mai multe ori percepem incapacitatea celuilalt ca o neputință personală: „eu nu merit atenție” „eu nu merit să fi iubit” ce se traduce în injoncțiunile:  Nu Fi Important! Nu Exista!  Îl scoatem pe celălalt din ecuație, ne concentrăm atenția pe nevoile personale, uitând cât de importantă este relația, conectarea, disponibilitatea celuilalt de a fi prezent și a satisface nevoile noastre.

Prin nevoi Berne (2011) înțelege nevoile fundamentale/bazale ale copilului, nevoia de recunoaștere, nevoia de stimulare și nevoia de structură. Împreună formează o plasă de siguranță ce îi va permite copilului să se dezvolte armonios.

Nevoia de recunoaștere este împlinită prin stroke-uri, la început fizice oferite de mamă, atingeri, mângâieri sau simpla căldură a corpului; ca mai apoi să se treacă la o nevoie socială de recunoaștere atât în cadrul familiei , a anturajului, cât și în mediul în care Adultul își desfășoară activitatea. Foamea de recunoaștere este atât de prezentă în viața noastră încât trece nepercepută, de la simplul „Bună ziua!”,  la un zâmbet, la micile cadouri oferite prietenilor până la nevoia de recunoaștere a statutului social, etalat prin stilul vestimentar, mașina de fițe sau casa de vacanță.

Nevoia de stimul  este satisfăcută inițial prin nevoia de recunoaștere, însă deficitul de stimulare poate conduce la o dezorganizare în viața individului. Foamea de stimuli se observă cel mai bine la persoanele care se plictisesc repede, care au nevoie de o stimulare continuă pentru a simții că trăiesc. Stimuli pot fi obținuți fie prin comportamente de risc, mâncatul compulsiv, consumul de substanțe toxice, ludomanie fie prin angrenarea în activități intelectuale: nevoia de a citi, de a cunoaște, de dezvoltare personală. Foamea de stimul poate fi sublimată în foamea de recunoaștere dând naștere la comportamente de tipul „me, me, me, look at me”.

Nevoia de structură se referă la nevoia de a organiza experiențele de viață pentru a creea sens și predictibilitate. În copilărie părinți structurează timpul bebelușului: ora de masă, ora de joacă, ora de somn, ora de plimbare, etc.. Însă Adultul este nevoit să își organizeze singur timpul după modelele învățate în copilărie. Foamea de structură se observă la persoanele dezorganizate, delăsătoare, împrăștiate, care nu au timp pentru nimic și nu se pot organiza în îndeplinirea unei activități.

Știm din numeroasele experimente realizate, că deprivarea senzorială afectează psihismul și chiar biologicul individului, ceea ce ne conduce la ideea că este nevoie de un mediu senzorial variabil pentru o bună dezvoltare. Deprivarea emoțională este cea care conduce individul la comportamente dezadaptative în căutarea satisfacerii nevoilor bazale. Această foame emoțională a individului îl va conduce la soluții de compromis apelând la forme mai subtile de satisfacere a nevoilor, deși pofta inițială de contact fizic va rămâne nepotolită.

*Berne, E. (2011) Analiza Tranzacțională în psihoterapie, Editura Trei, București.

**Foto Unsplash by Alex Martinez. 

Soluția magică

Diferența între a avea pe cineva și a fi singur când ești mic este diferența dintre viață și moarte. Copilul nu este autonom și nu poate trăi fără atenția și grija unui adult, astfel, este nevoit să se agațe de dragoste chiar și atunci când doare, pentru a supraviețui. Această soluție magică, găsită de copil crează o lume în care iubirea este prezentă folosindu-se de fantezie. Dacă unul dintre părinți este absent din viața copilului, în fantasmele sale acesta va fi mereu alături de el, îi va oferi dragostea după care tânjește și atenția de care are nevoie. Am putea spune că fantezia devine o contra-terapie pentru amărăciunea vieții.

Adultul care folosește aceiași „soluție magică”  găsită în copilărie îi va atribui partenerului de viață un rol de salvator al vieții lui, renunțarea la acest partener fiind imposibilă. Fiecare dintre noi construim o fantezie legată de partenerul de viață: „este nesigur”, „are nevoie de timp”, „ îi este frică de intimitate” dar voi fi alături de el, îl voi susține, va înțelege și nu mă va abandona.  Nimeni și nimic nu va reuși să te convingă că ești pe un drum greșit și vei ierta absența lui, neglijența lui, comportamentul lui și nu pentru că el ți-o cere și pentru că vei adopta aceiași „soluție magică” ce ți-a permis în copilărie să îți iubești părinții absenți. Dacă pentru copil soluția magică era: „ părintele nu îmi poate acorda mai multă atenție pentru că muncește, este obosit sau are treabă” pentru adult va fi raționalizarea comportamentului afișat de partener: „are un job stresant”, „a avut o zi grea”, „nu are timp” , toate pentru a păstra vie fantezia iubirii.

„Am nevoie de el pentru a simții că trăiesc, zâmbetul meu îi poartă numele, lângă el mă simt în siguranță” acestea erau cuvintele ei în zilele bune, ștergea cu buretele lipsa lui de respect, cele două săptămâni de lacrimi în care el nu sunase, disperarea că nu o prezentase familiei deși aveau doi ani de relație toate dispăreau cu un singur te iubesc de la el.  Am lucrat împreună asupra motivelor ce o țin în relație, conștientizând că în spatele iubirii se ascunde ceva mult mai familiar, mult mai adânc, că se agăța de iubirea lui ca fiind singura șansă de supraviețuire: „În acești doi ai m-am simțit ca o marionetă, ascultând ordine familiare, ca un copil a cărui viață depinde de el.” Copilul neagă ceea ce îi produce suferință, se agață cu dragoste de cei ce îl maltratează pentru că nu are altă opțiune, a rămâne singur echivalează cu moartea.

O altă fantezie des întâlnită, ce poate duce la un comportament alimentar aberant cu riscul dezvoltări unei patologii este: „când voi slăbi mă va iubii”, ca și cum pierderea kilogramelor îți oferă a doua șansă la fericire, la iubire. Chiar și pentru cele care au slăbit de nenumărate ori, această fantezie reprezintă o nouă oportunitate, depozitând vina și responsabilitatea nefericirii lor în surplusul de greutate. Această fantezie a fost cea care i-a permis copilului să se dezvolte într-un mediu lipsit de iubire, speranța că într-o zi -„când voi slăbi”- totul va fi bine

„Când mergeam la cumpărături și nu găseam mărimea mea, când ajungeam la o petrecere și nimeni nu mă privea, în toate acele nopți când plângeam singură în casă credeam că kilogramele în plus sunt sursa nefericirii mele.” Credința că atunci când vei slăbi vei merita atenția și dragostea celor din jur, este o credință falsă. Este un mod infantil de rezolvare a problemelor, o soluție magică ce i-a permis copilului să supraviețuiască. Într-adevăr pierderea kilogramelor ajută,  te simții mai bine în corpul tău, te integrezi în standardele sociale, dar nu va vindeca rănile copilăriei pe care s-a construit adultul.  Aceste fantezii, soluții magice, au ca unic scop deplasarea atenției de la problemele reale și focusarea spre un obiectiv imposibil de atins. E ca și cum ți-ai pune viața în pauză în timp ce tu alergi după corpul perfect.

Nu mai aștepta să se întâmple minuni sau să vină ocazia perfectă. Poți începe chiar de acum să îți schimbi atitudinea, credințele, gândurile, viața. Cheia este la tine! Adult fiind ai posibilitatea de a rezolva problemele în aici și acum fără să apelezi la soluțiile găsite în copilărie.

Frica este cel mai înalt zid de apărare.

Frica este un mecanism de supraviețuire ce se activează inconștient pentru a ne proteja de pericolele viitoare, este definită ca stare de neliniște provocată de un pericol real sau imaginar. La fel ca și furia , frica dispune de multă energie necesară organismului să supraviețuiască, dacă furia este pentru rezolvarea problemelor de aici și acum, frica ne ajută să ne ținem departe de probleme ce ne pun viața în pericol. Frica poate fi autentică sau parazită, în cazul nevrozelor fobice întâlnim „falsa frică”, numită așa deoarece este excesiv disproporționată în raport cu obiectul sau situația și de cele mai multe ori nejustificată. Frica este direct legată de posibilitate de a pierde obiectul de atașament, ea se poate manifesta extern prin diferitele fobii ce maschează frica autentica sau intern prin anxietate și conflicte nerezolvate. Energia consumată intern dă naștere la stări de anxietate, stres sau neliniște care ne țin blocați în același tipar de comportament. Teoretic numirea fricilor ar diminua conflictul inter astfel ca energia consumată în gânduri obsesionale și comportamente repetitive ar putea fi canalizată spre exterior, spre rezolvarea problemelor.

Pentru a scrie acest articol am cautat să intru în contact cu frica mea, mărturisesc că a fost greu. Exercițiul pe care l-am făcut a fost să îmi aduc aminte de momente din viață când mi-a fost frică (începi cu cele mai recente și te apropi încet de copilărie). Clar, nu îmi e frica de nimic 🙂  și totuși din aproape în aproape am reușit să accesez acele momente din viață în care frica mea a fost deghizată în furie și în bucurie. Da, îmi este frică, dar în fața frici am adoptat strategii de viață care i-au fost utile copilului pentru a supraviețuii. Am descoperit că a „fi furios” îmi aducea mai multe „rezultate” , mama era mai atentă cu mine și primeam recunoaștere din partea ei, dacă eram agresivă ca tata, căci acesta era limbajul pe care ea îl cunoștea. În fața amenințărilor cu bătaia, eu râdeam, cine ar fi bătut un copil care râde și se bucură de viață, mama sigur s-a simțit descurajată, așa că am învățat să râd sau să fiu agresivă atunci când îmi e frică. În fiecare familie există o plajă de sentimente permise, acceptate sau încurajate și multe altele marginalizate, copilul învață de mic, inconștient, cum să folosească aceste sentimente pentru aș satisface nevoile în cadrul familiei.

„Şi râd de teama mea, cum am râs întotdeauna când mi-a fost frică.”( O.Paler)

Cea mai mare frică a omului este frica de moarte, ce are  un caracter existențial, individul se leagă de viață, de existență, temându-se de tot ce ar putea să i-o răpească . În lagărele de concentrare numărul gardienilor era infim în comparație cu prizonieri și cu toate astea frica de moarte îi ținea acolo, erau intimidați, umiliți și depersonalizații, singurul lor gând era să supraviețuiască, să îndeplinească sarcinile zilnice, în speranța că vor trăi încă o zi.

Yalom în „Privind soarele în față” tratează subiectul morții,  frica de moarte și anxietatea privind efemeritatea noastră. „Orice s-ar spune, moartea chiar doare. Doare tot timpul; este mereu cu noi, scormonind undeva în interior, fâlfâind ușor, abia auzită, undeva sub membrana conștientului. Ascunsă și deghizată, curgând într-o varietate de simptome, este izvorul multora dintre grijile, tensiunile și conflictele noastre.” Dramele, tragediile trăite sunt revelatoare, ele accelerează  reflecția asupra Sinelui. Este un mod de a diferenția între ce este important, util și prețios în viata ta.

A doua mare frică este frica de Dumnezeu, înțeles ca relație, frica de a nu fi despărțit de Dumnezeu. Winnicott folosește termenul de  „ relaționarea  Eului”, și mi se pare foarte potrivit, termenul definește „relația dintre două persoane, dintre care una este într-un grad oarecare singură.” Cea de-a doua persoana în relație poate fi absentă, ca în cazul lui Dumnezeu, dar el ne conferă capacitatea de a fi în relație, de a fi singuri în prezența Lui. Pare un paradox dar acest fel de „a fi singur” îi conferă individului, capacitatea de aș dezvolta Eul. Autorul vorbește despre Eul imatur al copilului care se maturizează în relație cu mama, reușind să fie singur în prezența mamei. Acest mediu susținător va fi introiectat în personalitatea individului care va reuși sa fie singur, având conștiința ca există Cineva prezent, Cineva care este inconștient introiectul mamei.

„De frica singurătății ne evităm până și pe noi înșine!” 

Învață să îți asculți frica, să o înțelegi și să o folosești în favoarea ta, ea te avertizează că ceva din viitor poate fi periculos pentru tine, siguranța sau confortul tău. Ea produce energia necesară pentru a te salva, pentru a te ajuta să rezolvi problemele apărute, nu face din frica ta zid de apărare, împrietenește-te cu ea și te va ajuta să nu greșești în viață.

„Furia este starea de moment a neputinței tale”

Dintre toate sentimentele autentice, furia este cea mai esențială organismului, pentru a supraviețuii în aici și acum, pentru a descoperii problemele trecutului și ne oferă energia necesară pentru a rezolva probleme viitoare. Deși sentimentele au fost reabilitate, furia continuă să fie privită negativ. Ne deranjează furia celorlalți și ezităm să o exteriorizăm pe a noastră. Cu toate astea furia poate fi înțeleasă și putem învăța să ne manifestăm furia. Dacă ținem cont de nevoile noastre putem identifica sursa furiei și construii un echilibru între satisfacerea nevoilor și manifestarea furiei; interiorizarea sau sublimarea ei nu sunt cele mai bune metode căci mai devreme sau mai târziu va duce la o explozie de agresivitate. Dacă furia este modul de a obține ceva în detrimentul altei persoane, agresivitatea este un mod de a masca frica.

Dar ce este furia?

Furia este definită ca stare de iritare puternică în care se pierde stăpânirea de sine. În mitologia romană Furia era zeița răzbunării și juca un ro important în pedepsirea celor ajunși în infern. În mitologia greacă era zeița tutelară a hoților. Putem spune ca Furia este o hoață, îți  fură capacitatea de a judeca drept, de a păstra legătura cu tine și te pedepsește pentru dorințele conștiente refulate. În fiziologie, furia este definită ca o emoție a cărei efecte fizice includ creșterea frecvenței cardiace, a tensiunii arteriale și a nivelului de adrenalină și noradrenalină; este momentul când o persoană alege conștient să acționeze împotriva unui pericol venit din exterior. Expresia exterioară a furie este atât de vizibilă încât ne este mai ușor, într-o mulțime de oameni, să detectăm o persoană furioasă decât una fericită. În psihologie furia este considerată un afect, de scurtă durată, cu manifestare imediata, de tipul unei reacții la un stimul extern sau intern. Furia este legată fie de frustrarea unei dorințe sau nevoi, fie de trăirea subiectivă a unei nedreptăți; este semnalul că individul se simte într-o situație de neputință sau de insatisfacție.

Astfel, furia poate devenii un instrument terapeutic, prin conștientizarea factorilor subiectivi care ne declanșează furia, și ne poate ajuta să ne identificăm zonele vulnerabile. Acest exercițiu se poate face prin introspecție sau în cadrul unei terapii.

„Oricine poate deveni furios – e simplu. Dar să te înfurii pe cine trebuie, când trebuie, pentru ceea ce trebuie – nu este deloc ușor” (Aristotel)

Să îți exprimi furia înseamnă să pui capăt abuzurilor, a cărui victimă te consideri; asta nu înseamnă să devii agresiv față de ceilalți, să lansezi injurii sau să lovești alte persoane ci să îți exprimi sentimentele și nemulțumirea ta într-un mod prin care să fi luat în considerare de interlocutorul tău. Nu uita, agresivitatea naște agresivitate! Calmează-ți emoțiile, clarifică-ți ideile și vezi dacă furia ta este modul cel mai bun de a depăși acel moment, dacă ai nevoie de mai multe explicații sau dacă te poți face mai bine înțeles. Explică prin exemple concrete comportamentul care nu ți-a plăcut, exprimă-ți emoțiile, sentimentele și așteptările, identifică nevoile tale și motivația ce sta în spatele lor. Este important să îți exprimi nevoile fără să îi desconsideri pe ceilalți și fără să le ignori nevoile, toți suntem Ok și toți suntem egali. Nu uita scopul tău este să restabilești echilibrul, starea de homeostazie.

Alfred Dumitrescu spunea că „Furia este un simptom, un semnal al unei disfuncții în relația dintre individ și mediu sau dintre diferitele trăiri ale individului.” Este de dorit să identificăm cauzele nu doar să tratăm simptomul, baza simptomului este o dorință nerealizată. Se poate spune că ne iubim simptomul, întrucât sunt dorințele noastre satisfăcute, deși într-un mod deghizat. Furia este o eliberare plăcută a frustrării. Reacția de furie este firească, atunci când cineva se simte deposedat de putere, prin furie este modul de a reintra în posesia ei.

Furia este îndreptată întotdeauna către cineva, dacă acel cineva refuză conflictul, nu este disponibil, atunci furia se îndreaptă asupra sinelui, asupra corpului. În cazul tulburărilor de comportament alimentar, furia apare ca expresie a neajutorării și non-valorizării. În multe cazuri părinții suprimă furia și comportamentele agresive ale copiilor, fiind etichetate ca obrăznicie. Copiii nu au voie să protesteze, să își exprime furia, agresivitatea, să nu fie de acord cu părinții. În urma criticilor și reproșurilor făcute de părinți se nasc complexele de inferioritate, inadecvare familială și socială, lăcomia și compulsia asupra lucrurilor sau alimentației, dorința de a ieși în evidență doar pentru că atunci când ai fost mic părinții nu te-au apreciat pozitiv, orientarea spre beneficiul imediat sau dependențe.

Antidotul este iubirea manifestată prin respect, toleranță și explorarea nevoilor personale spre conștientizare și exprimarea sentimentelor autentice. Iubirea înseamnă înțelegerea și acceptarea  necondiționată a celuilalt în realitatea lui. Salvarea din haosul emoțional este strict individuală, psihoterapeutul este doar un om. Care, dacă și-a încheiat procesul de dezvoltare, este Ok cu el și se acceptă așa cum este cu bune și rele.

Când nu mai putem schimba o situație – suntem provocați să ne schimbă pe noi înșine

Fericirea este starea de homeostazie emoțională

Corpul nostru ne transmite mesaje sub formă de senzații, starea de echilibru și armonie corporală se numește homeostazie, dar în fața oricărui stimul ce afectează această stare de bine corpul reacționează. Mintea noastră ne trimite deasemenea mesaje despre starea noastră emoțională, aceste sentimente primare sunt de multe ori acoperite de societate sau de mediul familial cu sentimente secundare acceptate de cei din jur ca adecvate. De exemplu: un băiețel nu își poate exprima tristețea, „Băieți nu plâng” dar este încurajat să își exprime furia chiar și în momentele de tristețe, astfel cu timpul el va înlocui sentimentul autentic de tristețe cu sentimentul secundar de furie acceptat; în cazul fetițelor se întâmplă invers, furia este acoperită de tristețe. Rolul acestor mesaje este de a ne proteja și informa dacă trăirile noastre interne corespund evenimentului prezent sau sunt sentimente trecute neexprimate. Fericirea este starea de homeostazie a emoționalului, este stare în care sunt împăcat cu mine și nu am un conflict interior sau exterior. Sentimentele evoluează în stadii naturale: când ceva ne deranjează ne deplasăm spre furie (de nivel scăzut), apoi în funcție de cauza conflictului ne deplasăm spre tristețe (pentru trecut) sau teamă (pentru viitor), pentru a reveni la starea de fericire, după rezolvarea dificultăților apărute.

unsubscribe_emoticon

Tristețea, corespunde evenimentelor din trecut, apare ca reacție la pierdere, este descoperită în prezent astfel este strâns legată de furie. Pentru a depășii tristețea avem nevoie de consolare, acceptare, dragoste, empatie și susținere, avem nevoie de permisiunea de a fi triști și a ne exprima furia, nemulțumirea.

imagesFuria, apare în fata unui obstacol și este energia care ne ajută să rezolvăm problemele, sentiment autentic pentru imposibilitatea de a rezolva problemele de aici și acum. Exprimă nevoia de a fii auzit, nevoia de a păstra relația, nevoia de cooperare. Rezolvarea furiei se poate face într-un mod asertiv, prin exprimarea nevoilor și soluționarea situației într-un mod avantajos pentru toți cei implicați.

technology_4against_emoticons_525x375_54992000Teama, frica apare când ne așteptăm la ceva amenințător iar corpul nostru se pregătește de reacția fugă, luptă sau îngheț. Apare în relație cu evenimentele viitoare, pentru lucrurile ce s-ar putea întâmpla, pe care nu le putem controla și ne sperie. Exprimă nevoia de protecție, adăpost, siguranță, alianță, sprijin, nevoia de a ne simți protejați pentru a ne putea accesa furia și să ne confruntăm cu frica, rezolvând problema și revenind la starea de bine.

emoticoane-331x219

Bucuria are o calitate atemporal și reprezintă starea de bine, de confort pe care ar trebui să o experimentezi zilnic. Fii bucuros ca te-ai dat jos din pat, ca ți-ai băut cafeaua, ca ți-ai văzut partenerul, ca exiști. Dă-ți permisiunea de a fii fericit.

halfemptyDar mai apare un sentiment de vid, de gol interior ce nu poate fi explicat, experimentat, înțeles sau acceptat. Vidul este definit ca absența materiei dintr-un anumit spațiu, în cazul nostru ca absența sentimentelor, a senzațiilor a ceva ce ar trebui să fie și nu a fost. Golul, este o interpretare dureroasă, ca un ingredient vital lipsește din interior. O posibilă cauză pentru apariția acestui sentiment este creșterea și dezvoltarea copilului într-un mediu lipsit de emoții, cu o salbă conectare cu figurile parentale. Acești copiii își înăbușe emoțiile pentru a nu îi deranja pe părinți lor și pot deveni adulți insensibili față de emoțiile lor sau ale celorlalți.

Vidul e dimensiunea metafizică a tăcerii

Winnicott,  în cartea „Spaima de prăbușire”, definea vidul ca bază a învățării. Sunt multe persoane care la un moment dat experimentează „vidul” senzația de gol, că acolo unde ar trebui să fie suferință nu este nimic. Autoarea consideră că vidul aparține trecutului, unui moment anterior în care noi am așteptat să se întâmple ceva bun și nu s-a întâmplat nimic, el nu reprezintă o traumă ci lipsa unei experiențe pe care copilul nu a știut cum să o catalogheze. În terapie, clientului îi este „ușor” să povestească o traumă, un sentiment negativ, un eveniment care l-a marcat; dar cum poți să îți amintești ceva care nu s-a întâmplat atunci când te așteptai să se întâmple. Nu poți exprima vidul, doar poți remarca lipsa unui sentiment primar. Este nevoie de o maturizare psihologică pentru a înțelege această stare. Vidul fiind o condiție necesara și prealabilă  a dorinței. Persoanele se tem de ideea de vid și, pentru a se apară, vor construi un vid controlat prin alimentație sau vor încerca să umple compulsiv acest hău înfricoșător cu diferite comportamente ce se pot transforma în adicții (droguri, alcool, schopping, sex). Dacă vidul nu a fost experimentat ca atare la începuturi se poate transforma într-o stare permanentă de goliciune interioară, căutată compulsiv.

În relație cu terapeutul, clientul poate experimenta vidul și poate tolera aceasta stare datorita Eului auxiliar. Aceasta stare ce nu a fost trăită, simțită în trecut poate fi experimentata în prezent pentru prima data în relație.

 Învață să îți exprimi emoțiile, să găsești persoane potrivite care te pot înțelege și care te acceptă necondiționat. Iar primul tău aliat care te acceptă necondiționat, ești chiar tu.