Doar un vis…

„La 18 ani am înțeles că l-am pierdut pe tata  și m-am atașat inconștient de cadoul mult visat și așa au început visele mele, care deși păreau de rebeliune -visam că îi fur mașina tatei- erau modul în care inconștientul îmi spunea că am nevoie de ceva de la el, de grija, atenția, iubirea lui, pe care în planul real nu le primeam. Visul a devenit ușor modul meu de a vedea viața, dacă am nevoie de ceva nu cer, pentru că nu primesc și am învățat că pot să îmi ofer singură ceea ce am nevoie, să fiu propriul meu părinte, să am grijă de mine și să caut atenția și iubirea în altă parte și da, să îmi cumpăr mașina mult furată. În planul real am pus distanță între noi pentru că dezamăgirile repetate erau mult prea dureroase. A durat mult până am reușit să restabilesc cu cineva acel sentiment simbiotic, de apropriere și încredere totală, acel sentiment de a aparține, de a fi unul. Totul a fost bine, până când într-o zi m-am trezit singură, plângând și conducând. Dependența de obiect s-a reactivat pentru că ea mașina, a fost singura care nu m-a părăsit niciodată. Perioada grea din viață a trecut, dar visul meu a luat o întorsătură nouă, dintr-o dată nu mai eram eu hoțul de mașini ci noapte de noapte în diferite situații, cadre și locuri „cineva” îmi fura mașina”.

Chiar dacă copilul se maturizează și se dezvoltă psihic, dependența de obiect continuă să joace un rol important în psihismul adultului, înlocuind ,de cele mai multe ori, neglijența parentală. Racusin (1981) observa că lipsa îngrijirii parentale poate creea o astfel de dependență de obiect și că poate conduce adultul la construirea de apărări  împotriva conștientizării realității dure și a relațiilor dureroase. Procesul de separare, deși teoretic se încheie la 3 ani, continuă toată viața adultului, acesta creând relații de atașament cu diferite obiecte/persoane în dorința de consolidare a sinelui și obținerea unui grad de separare, individuație.

Cadrul terapeutic oferă oportunitatea unică de a repune în scenă atât simbioza cât și diferențierea, înțeleasă ca individuație. Relația terapeutică poate furniza ocazia dobândirii „simbiozei psihice”, un sentiment de apropriere ce poate servi la alinarea anxietății de separare. Orice introspecție, analiză presupune o recreare a unei realități simbiotice transferențiale. Dacă vrei să realizezi individuația, totalitatea psihică, este necesar să te separi, să sacrifici o parte a sinelui, acea parte care a apărat eul, ca „vehicul al Sinelui”. În condițiile în care simbioza nu se realizează în cadrul terapeutic, ruperea acestei legături poate duce la regresia eului și întoarcerea persoanei la dependența de obiect. În cadrul alianței terapeutice, terapeutul gândește cu clientul, dar și despre client, astfel procesul își urmează cursul permițând o mișcare naturală de separare și diferențiere.

„Investim narcisic un obiect pe care îl simțim, în mod egocentric, ca parte din noi și nu ca un centru al propriei activități și autonomii.”  Kohutl

Elementele apărute în vis sunt simboluri , ce adaugă la semnificația convențională, un element vag,  necunoscut. Planul oniric oferă posibilitatea individului de a se identifica cu o altă persoană sau cu un obiect. Visele sunt un mod de exprimare a minții noastre, împlinirea deghizată a unei dorințe refulate, un compromis între inconștient și conștient. În viata reală noi păstrăm controlul conștient asupra reacțiilor noastre emoționale, care se dezlănțuie în vis. Visul este în lumea interioară echivalentul obiectului din lumea externă, este o suită de imagini ce se derulează în ființa noastră mentală, ce zdruncină cadrele noastre cele mai sigure, dar  tot el, visul, exprimă aspirațiile profunde ale individului. Pentru subiectul în cauză mașina poate fi privită ca simbol al puterii pe care l-a furat inițial de la tată și pe care simte că îl pierde într-o perioadă de tranziție din viața. „A fura” are pentru subiect echivalentul de a dispărea, a nu fi așa cum trebuie (rezistent, puternic și rapid). Atunci când ni se fură ceva, nu pierderea obiectului în sine reprezintă principala problemă cât pierderea sentimentului de siguranță, pierderea controlului aparent și acceptarea neputinței personale.  Interpretarea visului presupune cunoașterea biografiei visătorului, un șir de asociații libere, căutarea relațiilor de complementarietate dintre situația conștientă (experiența trăită de subiect)  și imaginile visului său, dar și acceptarea trăirilor din planul oniric, trăiri ce pot fi reprimate, negate sau invizibile pentru visător.

Seriile de vise, repetițiile tematice care scot în evidență „panta evolutivă” a clientului, ne arată că dacă un lucru important a fost neglijat, el va reapărea. De îndată ce e visat, trăit în plan oniric și înțeles în plan conștient, visul prinde semnificație, iar visătorului i se deschide o nouă perspectivă asupra vieții sale sau găsește „cheia” rezolvării unui obstacol interpus în calea dezvoltării sale.

„Viața este o succesiune de vise, ambiția mea este să fiu un visător conștient”

Foto: Unsplash by Dayne Topkin