Burnout-ul terapeutului

 Sindromul de burnout a fost introdus de către psihologul H. Freudenberger în lucrarea sa „Burn Out: The High Cost of High Achievement”.  Termenul este definit ca:  „epuizare emoțională, performanțială și o atitudine de nepăsare sau indiferență ce poate rezulta în urma solicitărilor excesive, legate de activitatea profesională.” Sindromul epuizării profesionale reprezintă o stare de extenuare, atât fizică cât și psihică, care apare în special la persoanele a căror profesie implică o responsabilitate deosebită și o interacțiune frecventă cu oamenii. Sindromul burnout se aseamănă cu depresia prin: tulburări de somn și de digestie, senzația de epuizare și de scădere a randamentului profesional, scăderea capacității de dialog și de interacțiune cu cei din jur, senzația de goliciune sufletească și sentimentul că viața profesională invadează viața privată. În cazul psihoterapeutului simptomele pot fi:

  • Afective: anxietate, depresie, descurajare, sentimente de vinovăție, îndoială în sine, detașare emoțională, dorința de retragere atât față de client cât și față de prieteni; dar și o atenție scăzută față de client.
  • Cognitive: atitudine de intoleranță, inflexibilitate, rigiditate mentală, cinism, pesimism, depersonalizare, omnipotență, plictiseală și chiar idei paranoice.
  • Comportamentale: productivitate scăzută, labilitatea atenției, comportament agresiv, lipsa scopurilor în terapie și chiar comportamente adictive sau de risc.
  • Fizice: oboseală, tulburări ale somnului, tensiune musculară, imunitate scăzută, tulburări gastro-intestinale, hipertensiune.

Studiile efectuate asupra sindromului de burnout în rândul  psihoterapeuților, au evidențiat că: „32% dintre terapeuți au recunoscut că au avut un episod de extenuare sau de depresie, care le-a afectat performanța în muncă, dar și că 46% dintre respondenți, au exprimat insatisfacție cu privire la cariera lor în psihoterapie, după douăzeci și cinci de ani în domeniu.”* Principalul factor care contribuie la sindromul extenuării, după Farber (1983), apare atunci când „stresul continuu și trăsăturile adverse ale activității clinice depășesc resursele personale ale individului”, care alături de entuziasm, a aspirațiilor înalte, a plății scăzute, a incapacității de măsurare a rezultatelor, a vizibilități publice asociate cu o înțelegere populară greșită alcătuiesc tabloul clinic numit „burnout-ul terapeutului”.

Sussman consideră că și  motivația inconștientă de a deveni psihoterapeut  contribuie la dezvoltarea sindromului de extenuare a psihoterapeuților. Astfel:

  • terapeuții care utilizează situația clinică pentru a obține direct sau indirect satisfacții libidinale, pot trăi un sentiment de vinovăție sau stimă de sine scăzută;
  • satisfacerea tendințelor agresive poate duce la o suprasolicitare a terapeutului și pot îngreuna procesul psihoterapeutic, creând un climat advers;
  • terapeuții care caută stimă de sine profesională sau personală prin admirația, recunoștința sau progresul terapeutic al clientului vor suferi schimbări de dispoziție frecvente și intense;
  • tendința terapeutului de a atinge un Ideal exagerat al Eului, va duce la un eșec, ei neputând fi niciodată suficient de buni, în timp ce  tendința de perfecționare a sinelui va fi umbrită de transferuri negative ce pot duce la depresie sau auto-dezamăgiri;
  • terapeuți care se supra-identifică cu clienții, lăsând granițele Eului deschise și empatizează cu suferința clientului, pot fi copleșiți de durerea emoțională pe care o întâlnesc zilnic;
  • terapeuți impulsionați de nevoia de „a da”, tind să facă prea mult pentru clienții lor și prea puțin pentru satisfacerea propriilor nevoi, mai mult ei pot crea dependență, subminând astfel procesul terapeutic;
  • terapeuți cu o anxietate de separare pot interfera, fără să vrea, cu procesul de maturizare psihologică și cu procesul de individuație a clientului;
  • terapeuții preocupați de obținerea puterii/controlului în relație pot deveni nerăbdători și pot pierde din vedere cadrul de referință al clientului.

Soluția? – este întotdeauna la noi, ascultă-ți corpul, setează-ți limitele și nu ezita să ceri ajutor de specialitate.

„Filozofia de viață nu o poți explica prin cuvinte; ea se exprimă prin alegerile pe care le facem, iar aceste alegeri ajung să fie, în cele din urmă, responsabilitățile noastre.”                    (Eleanor Roosevelt)

 

*Sussman, M. B. 2011, „O chemare curioasă”, Editura Trei, București.

** Foto: Unsplash by Edu Lauton

Miros corporal sau eliberarea toxinelor

Toxinele sunt eliberate din corpul nostru sub forma transpirației, ca principal mecanism prin care corpul își reglează echilibrul interior, glandele sudoripare sunt localizate pe toată suprafața corpului și joacă un rol important în eliminarea toxinelor,  ele secretă sudoarea ca răspuns la stimulii nervoși, termici și emoționali. Transpirația este alcătuită în principal din apă și electroliți, este o soluție incoloră și inodoră secretată de glandele sudoripare, producția de transpirație variază de la individ la individ, genetica jucând un rol important.

Jacques Martel consideră că mirosul corporal reprezintă emoțiile noastre, iar în cazul mirosului neplăcut, avem de a face cu emoții negative pe care nu le-am exprimat și le reținem în interiorul nostru. Deasemenea lipsa de încredere în propria persoană, teama de a fi criticat sau o nervozitate interioară se manifestă printr-o transpirație abundentă și un miros neplăcut. Prima întrebare pe care este important să ți-o pui într-o astfel de situație este: „Ce motiv am pentru a îi ține la distanță pe ceilalți?” Autorul afirmă că sentimentele reprimate cel mai adesea sunt furie, frică și rușinea. „Sunt în defensivă, pentru că îmi este teamă că voi fi rănit sau prins în capcană”.

Dacă transpirația are rol de „a spăla” emoțiile captive, mă întreb,  de ce ne sperie atât de tare mirosul corporal încât suntem dispuși să folosim antiperspirant pentru a bloca eliberarea emoțiilor și a toxinelor din organism. Prin blocarea acestui mod de eliminare a toxinelor obligăm corpul să le depoziteze, aceste depozite se numesc noduli limfatici. Numeroase studii atenționează că tumorile canceroase la nivelul sânului sunt localizate în jurul acestor noduli limfatici care stochează atât toxinele cât și emoțiile negative. Cel mai precoce semn clinic este mărirea ganglionilor limfatici, care se face progresiv prin inflamarea unuia și răspândirea prin rețea către ceilalți ganglioni, ajungându-se la o afecțiune tumorală primară.

image002
Rețeaua canalelor limfatice.

Principalul rol al anti-perspirantului este de a inhiba, a bloca transpirația și implicit eliminarea toxinelor. La o simplă citire a etichetei unui astfel de produs vom gasi: aluminiul, principalul rol de a stopa transpirația; o listă lungă de parabeni (methyl/poyl/butyl-paraben), care au fost găsiți în țesuturile cancerigene în urma testărilor.; uleiuri minerale (petrochimicale), care inhiba funcțiile naturale ale pielii; propylen glycol – responsabil pentru numeroase alergi; sorbitol (E-420), întâlnit și în alimente și medicamente și care accelerează deteriorarea celulelor, inclusiv a celulelor nervoase; sodium hydroxid, soda caustică, pe care o cunoaștem cu toții și ne-o dorim în contact cu pielea noastră.

Întrebarea logică este: Putem trăi fără antiperspirant?

În cazul meu, pot spune că da, eu am renunța la acest produs cosmetic și pot spune că o igienă corespunzătoare (apă și săpun zilnic) este suficientă pentru ca organismul tău să își desfășoare activitatea. Înțeleg că transpirația este un mod esențial de eliminare a toxinelor din organismul meu și aleg să nu blochez acest proces, să îl înțeleg și să îi susțin buna funcționare. Ceilalți pot simții sau nu mirosul, dar important este să ști ce spune despre tine acel miros și  să nu îl ascunzi, exprimându-ți sentimentele captive, eliberând toxinele, conștientizând că vrei să te protejezi, vei face loc echilibrului în viața ta. În cazul în care transpirația este acidă, poți folosi bicarbonat de sodiu, pentru a contracara aciditatea și a restabili pH-ul pielii.

„Emoțiile neîmpărtășite se transformă în regrete urât mirositoare”

*Jacques Martel, 2007, „Marele dicționar al bolilor”, Editura Ascendent, București.

*Limfadenopatiile și importanța lor în vigilența oncologică, Universitatea de Medicină și Farmacie, suport de curs, 2001, Chișinău.

*Foto: Unsplash by Seth Doyle

Motivația de a fi psihoterapeut

E clar că nimeni nu s-a trezit într-o dimineață și a zis: „O să mă fac terapeut, că se câștigă bine!” La fel de clar este că nevoia, motivația de a fi psihoterapeut, este diferită față de orice altă decizie în alegerea unui job. Vocația de psiholog are legătură cu propria persoană, Jung îl numea pe psihoterapeut „vindecătorul rănit” pentru că sunt propriile tale răni care te ajută să îi înțelegi pe ceilalți. Dorința de a îi ajuta pe ceilalți este o motivație conștientă ce poate fi un atribut esențial al psihoterapeutului, dar această dorință poate izvorî dintr-o expresie a compasiunii, a unei dorințe morale sau a vinovăției. Cel mai adesea în spatele acestei nevoi s-a estimat că există o dorință inconștientă a copilului de aș salva părinții, salvându-și clienții. Dar în spatele „nevoii de a ajuta” se pot ascunde  atât tendințe de dominare, obținerea unui sentiment de putere, cât și împlinirea dorinței de a fi indispensabili, că cineva va avea mereu nevoie de tine. Devine clar că în spatele alegerilor conștiente întâlnim o constelație unică a motivelor și scopurilor, dar și că în spatele acestei „nevoi de a ajuta” se ascund dorințe ce nu pot fi satisfăcute altfel.

Psihanaliza a punctat factorii inconștienți în alegerea profesiei, fie prin sublimare, în creația artistică, fie prin canalizarea impulsurilor sadice, în cazul medicilor, sau a impulsurilor agresive, în cazul meseriilor de risc. Astfel, putem afirma că alegerea profesiei de psihoterapeut poate avea la bază o tendință primitivă instinctuală, alegerea vocației oferind un canal pentru exprimarea sublimată a pulsiunilor.  Încă de când am citit prima dată despre mecanismele de apărare, o idee a încolțit în mintea mea:

„Poate fi  dorința de a fi psihoterapeut o sublimare a instinctului matern?”

Recunosc că răspunsul la o astfel de întrebare este întotdeauna mult prea personal pentru a putea fi catalogat, dar experiența personală mi-a demonstrat că pentru a deveni terapeut ai nevoie de o dezvoltare completă a aspectelor feminine ale personalității. Intuiție, sensibilitate, afectivitate, empatie, toate atribute sociale ale feminității ce corelează semnificativ cu activitatea psihoterapeutică. Este clar că rolul terapeutului are frecvente aspirații feminine: „a hrănii, a avea grijă, a susține, a asculta, a fi alături” și  mai puține conotații masculine, în societate bărbații fiind caracterizați prin „a face”.  Cu toate astea întâlnim numeroși psihoterapeuți  bărbați care au un grad înalt de feminitate, ei fie și-au dezvoltat aceste abilități fie este modalitatea pe care au găsit-o de a face față unei anxietăți inconștiente sau unei vinovății cu privire la impulsurile agresive sau libidinale.

M.B.Sussman (2011) a văzut în dorința de a fi psihoterapeut un conflict oedipian nerezolvat care le permite terapeuților masculini să fie în contact cu introiectul matern, dar incomplet identificat cu tatăl, „o legătură puternică cu o mamă încurajatoare, chiar seductivă, și o relație ambivalentă cu un tată văzut ca rece, distant, dar masculin și puternic”. În cazul terapeuților feminini conflictul oedipian nerezolvat duce la imposibilitatea de a se identifica complet cu mama, „dorința de penis este înlocuită cu dorința de a avea un copil de la tată, pe parcursul normal al dezvoltări, fata renunță la aspirațiile oedipiene și se identifică cu mama”, nerevenirea la sentimente pozitive față de mamă își poate găsi soluționarea în practica psihoterapeutică, ce oferă oportunitatea unică de a își reconcilia identificările aflate în conflict. Rolul de terapeut cuprinde atât o dimensiune autoritară (o identificare cu tatăl idealizat) concordantă cu tiparele masculine de socializare cât și o dimensiune empatică (identificarea cu mama devalorizată) și cu trăsăturile promovate social ca feminine.

Astfel, a deveni psihoterapeut poate oferii un răspuns unui impas, în care aspirațiile de carieră sunt îndeplinite în contextul unui rol profesional care cere o atitudine maternă de hrănire, susținere și creștere.

*Sussman, M. B. 2011, „O chemare curioasă”, Editura Trei, București.

*Foto: Unsplash by Sophia Baboolal

 

Trasează-ți limitele ca să cunoști libertatea

G. Liiceanu, (1994) aseamănă libertatea cu zborul, care nu ar fi posibil în absența gravitației, astfel, „libertatea nu are sens decât în condițiile existenței unei limite”, pentru autor drumul  care deschide către libertate începe cu „a fi” dar mai ales cu „ a fi conștient de faptul că ești finit”, că tu ca persoană ai anumite limite fizice, psihice și sociale de care este important să ți cont pentru a fi liber. Ideea că ne naștem liberi este combătută de autor, noi nu alegem când să ne naștem, unde sau cine să ne fie părinții, nu alegem cultura, societatea și nici măcar să ne naștem oameni. Acesta fiind paradoxul libertății „ libertatea vine laolaltă cu limitele care o fac cu putință”.

În psihologie limitele reprezintă granițele invizibile care ne asigură individualitatea „ceva există în măsura în care are hotare”, astfel putem afirma că apariția limitelor echivalează cu actul de naștere a personalității. Când suntem mici „ceilalți” ne construiesc granițele, fie direct sau indirect, după un tipar socio-cultural acceptat sau după propriile nevoi; dar asta nu te face să fi tu, să fi liber, ci ești doar un model aprobat, ești premisa a ceea ce ai putea fi dacă ai hotărâ să îți definești granițele. Dacă acceptăm că limita este cea care conferă identitate individului, atunci noi ne definim prin felul în care reușim să punem limite.

Există trei tipuri diferite și clar conturate de a pune limite, conform B. Schaeffer (2009):

  1. Persoanele cu limite rigide,  sunt caracterizate atât prin gândire, atitudine și comportament rigid cât și printr-o izolare afectivă, respingerea iedeii de vulnerabilitate și o empatie scăzută. Aceste persoane vor reacționa agresiv atunci când le sunt încălcate limitele, de cele mai multe ori având o exprimare parentală a furiei și nemulțumiri. „Trebuie să faci cum spun eu!”„ Încetează!”
  2. Persoanele cu limite ferme dar flexibile, aceștia sesizează când ceilalți le încalcă granițele, pot spune „nu ” cu ușurință, dar pot face și compromisuri cântărind situația în aici și acum. Gândirea lor este nuanțată, sunt persoane empatice, capabile de auto-dezvăluire față de persoanele de încredere, au un nivel ridicat de respect față de celelalte persoane, față de propria persoană, dar și față de principiile și valorile morale. „Mă deranjează comportamentul tău, pentru a putea continua, te rog să te oprești!”
  3. Persoanele cu limite flexibile sau slab definite, nu sesizează când le sunt încălcate granițele personale, au tendința de a le face pe plac altor persoane, fiind de multe ori în incapacitatea de a îi refuza, sunt dispuși să renunțe la propriile principii și valori pentru a nu îi supăra pe ceilalți și se angajează în relații și discuții intime chiar și cu persoane străine. „Vai puiuț, te-ai plictisit, hai să ne jucăm împreună!”

În Analiza Tranzacțională, limitele sunt legate de redobândirea identității, de starea eului de Adult, de ceea ce faci în aici şi acum. Berne consideră că putem pune limite din oricare stare a eului (Părinte,Adult,Copil) dar că pentru a fi cu adevărat liberi este nevoie ca limitele să fie puse în aici și acum, în contact cu starea eului de Adult, exprimându-ți nevoile, sentimentele și gândurile în momentul prezent. Atunci când ne sunt încălcate limitele reacționăm de cele mai multe ori cu furie sau frustrare, tocmai pentru că amenințarea hotarelor înseamnă amenințarea eului și riscul de a nu mai exista. În timp ce cunoașterea și exprimarea limitelor se traduce în respect și iubire de sine. Pentru a-ți consolida Adultul ai nevoie, în viziunea lui Berne, de patru stâlpi fundamentali:

  1. Încrederea în sine, stima de sine, sentimentul valorii de sine.„Eu sunt OK”
  2. Respect față de propria persoană, familie, comunitate, societate. „Eu sunt OK, Tu ești OK”
  3. Comunicare eficientă, prin exprimarea nevoilor reale în vederea atingeri unui obiectiv. Tranzacții paralele.
  4. Sentimente autentice, cu rol de busolă, care ne ghidează, orientează și ne motivează

Bibliografie

  • Berne E. 2011, Analiza Tranzacțională în Psihoterapie, Editura Trei, Bucirești.
  • Liiceanu G. 1994, Despre Limite, Editura Humanitas, București.
  • Schaeffer B. 2009,  Dragoste sau dependenţă? Cum să recunoşti iubirea sănătoasă, Editura Trei, Bucureşti.

Foto:  Unsplash by Greg Rakozy