Cuvinte salvatoare

Să vorbești despre viața ta, povestea ta, rana ta, înseamnă să o faci să existe, să o înțelegi și să o accepți în ciuda suferinței tale. Iluzia că ești înțeles se formează în relație, fie cu un prieten, un părinte, partener, psihoterapeut, Dumnezeu sau chiar cu cititorul, care te ascultă și îți păstrează secretul. Este acea nevoie de a spune asta sunt eu, cu bune și rele, și poți să mă iubești sau nu. Când ne povestim trecutul, nu îl retrăim ci îl reconstruim, acel moment încărcat emoțional, dă naștere la amintiri stocate în memoria inconștientă ce ne sensibilizează față de alte evenimente asemănătoare. Acesta este un exercițiu de rezilienţă, povestirea vieții ajută la curățarea emoțiilor și poate servi ca un exemplu pentru alții.

„Aceasta nu este povestea mea, este povestea lui, a unui suflet, care a reușit în doar trei luni să îmi schimbe viața. Am știut din prima clipă că ceva s-a schimbat, am știut că suntem doi și că nu eram pregătită să te primesc în viața mea. Am simțit iubirea, căldura și bucuria ta, dar nu am știut să te iubesc, pentru că nu știam ce înseamnă iubirea. Am luat decizia înainte ca tu să apari, făcea parte din povestea mea și până astăzi am negat chiar existența ta. Viața nu este doar un scenariu, este o rezoluție neîncetată a problemelor de adaptare. Mediul ne obligă să facem din ea o poveste, pentru a ne putea adapta la bombardamentul de informații și a îi da sens vieții noastre. Am fost actorul principal în povestea scrisă de alții (părinți, societate) și nu am vrut să îi dezamăgesc, așa că am urmat scenariul meu de auto-distrugere, cochetând cu moartea. Acuma, știu, că menirea ta pe lume era să mă salvezi, și ai făcut-o,  poate nu așa cum soarta ar fi vrut,  dar moartea ta a însemnat eliberarea mea. A însemnat trezirea la realitate, o realitate dură pe care eu am construit-o pentru mine.”

Când evocăm în singurătate o imagine, o amintire, aceasta ne conduce spre un doliu permanent, nefiind capabil să spui „adio”. Să compui o poveste despre sine, nu înseamnă nimic, să o poți împărtăși înseamnă să creezi o relație, o legătură afectivă. O poveste este o înlănțuire de cuvinte semnificative ce crează un sentiment de sine coerent. Mărturisirea este procesul care vindecă și este necesară pentru construcția unei identități personale, mărturisirea este privită ca o curățare a sufletului, ca un prim pas spre vindecare. „Sufletele, care nu își destăinuie tainele niciodată, sunt ca odăile cu ferestre închise, care nu se aerisesc”. Orice trăire ascunsă te îngrozește, o simți, o vezi, dar nu o poți mărturisi. Când ferestrele sufletului se deschid, fie într-o poveste fie într-un gând împărtășit, nu este decât un îndemn lăuntric de a da glas libertății.

Rescrie povestea ta, așa cum îți dorești, acesta nu este destinul tău și doar o istorisire ce poate avea un final fericit, este important să construiești o poveste pornind de la un fapt de viață real, o amintire sau o emoție captivă în corp. „În trecut viața mea a fost așa…, de astăzi eu decid, și acesta va fi povestea mea….”

„Mărturisirea unei greșeli nu e o slăbiciune, ci o forță”(E. Pelletan).

*Poți citi mai multe povești despre reziliență în opera lui Boris Cyrulnik.

Anunțuri