Cel ce nu cercetează o caută cu lumânarea.

Astăzi am nevoie de ajutorul vostru, pentru a demonstra „Influența imaginii sociale a corpului asupra tulburărilor de comportament alimentar”. Acesta fiind și titlul ales de mine pentru lucrarea de licență. Pentru a demonstra ipotezele mele, pun la dispoziția voastră două chestionare pe care v-aș ruga să aveți amabilitate de a le completa. Primul este  Testul atitudinilor alimentare (EAT-26) și va fi corelat cu un Test ce măsoară influența modelelor sociale asupra corpului (QIMEC), acesta urmărește influența mass-media, influența mesajelor verbale și a situațiilor sociale  asupra imaginii corporale.  Rezultatele vor fi publicate pe site și pe pagina de facebook prietenul invizibil.

„Nu există cercetare care să nu fie totodată și căutare de sine și, într-o oarecare măsură, introspecție” (A.Besancon)

Vă rog să completați formularul de mai jos cât mai exact, sincer și complet posibil. Nu există răspunsuri corecte sau greșite. Toate răspunsurile sunt confidențiale.

 Completare formular 

sondaj

Argument

Comportamentele și influențele, care antedatează tulburările de comportament alimentar, pot fi împărțite în factori de vulnerabilitate biologici, factori de predispoziție psihologici și influențele societății.  Dimensiunea socio-culturală s-a transformat în ultimele secole de la „figura reproductivă” din perioada Evului Mediu, în care femeia era corpolentă, ca simbol al fertilității; la „figura maternă”, început de secol XVII, ce  ilustra feminitatea prin  accentuarea sânilor și a coapselor;  la imaginea secolului XX, în care pierde din rolul feminin al reproducerii și capătă dimensiuni atletice și o independență de tip androgin. În literatura de specialitate a ultimelor decenii se subliniază impactul cultural al idealului feminin de suplețe corporală, asociat în mod constant competenței și competivității.

Adolescenți sunt cei mai expuși influenței sociale, nevoia lor de apartenență și identificare fiind maximă în această perioadă. Așa cum afirma și Modrea (2006), adolescenții sunt intens subsumați socializării iar imaginea de sine și implicit cea corporală, se dezvoltă prin interiorizarea opiniilor celor din jur cu privire la sine, odată cu multiplicarea statusurilor și rolurilor sociale. Ei sunt în permanentă căutare de informații exterioare pentru a-şi forma şi completa identitatea de sine. Factorii  sociali sunt esențiali în formarea imaginii corporale şi ei se află sub impactul media. Presiunile sociale asupra adolescentului, și nu numai, vin atât din partea familiei, a anturajului, a societății, cât și din partea mass-mediei, aceasta exercitând cea mai puternică presiune asupra imaginii corporale.  Presa este un predictor semnificativ al insatisfacției corporale în primul rând prin inducerile sugestive de imaginii pe care le transmite și în al doilea rând prin internalizarea, de către adolescenți, a standardelor corporale. Un rol important îl joacă comparația socială care este întâlnită atât în rândul fetelor cât și în rândul băieților și valorizarea prin mijloacele specifice mediei a unui corp suplu, un ideal de frumusețe care de cele mai multe ori nu este conform cu anatomia individului și potențialitățile sale.

Închisoarea bunelor intenţii

Privarea de libertate este cea mai grea pedeapsă pe care un om o poate suporta, libertatea este unul din drepturile fundamentale ale omului împreună cu dreptul la securitate, dreptul la proprietate și rezistență împotriva opresiunii. Dar prin detenție se înțelege doar privarea de  libertate, deținuților asigurându-li-se respectarea celorlalte drepturi fundamentale, în cazul adicției alimentare subiectul își pierde toate aceste privilegii.

Orice om are o idee bună și fixă care arată incapacitatea lui de a fi liber… (Tudor Arghezi)

Tulburarea de comportament alimentar începe, în cele mai multe cazuri, ca o revendicare a corpului, dreptul la proprietate, pe care subiectul nu îl mai percepe ca fiind al lui și pe care încearcă să îl controleze, prin atenția acordată alimentației, prin concentrarea asupra kilogramelor și prin formarea unei rezistențe împotriva părinților super-protectori, pe care îi simte ca invadatori ai spațiului personal.  De cele mai multe ori adolescentul provine dintr-un mediu rigid, cu norme stricte, care sub protecția „Noi îți vrem binele!” îi îngrădesc libertatea. Din această închisoare încearcă copilul să evadeze și singurul mod pe care îl găsește este izolarea de familie, retragerea către Sine, într-o tentativă disperată de a exista.  Lucru care nu face decât să îi crească granițele și ca familia să își întoarcă toată atenția asupra acestui „copil bolnav”. De cele mai mult ori părinții „se trezesc” cu această problemă și se învinovățesc reciproc pentru că nu au văzut, dar nu își schimbă cu nimic comportamentul. În loc să renunțe la ideea de a mai controla corpul copilului lor, acesta devine centru atenției. Cât? Unde? și Ce ai mâncat? devin singurele conversații și singurele momente când adolescentul primește atenție. Astfel, învață să manipuleze situația în favoarea sa, alimentele devenind monedă de schimb pentru îndeplinirea diferitelor capricii. Pe această luptă „corp la corp ” se grefează complimentele valorizatoare din afara familiei, care sunt cu adevărat importante pentru adolescent. În această societate în care a fi slab=a fi valoros, se conturează anorexia ca iluzie a independenței față de părinți, de luptă împotriva oricărei forme de dependență. Anturajul contribuie la creșterea acestui sentiment de falsă independență, formând front comun împotriva figurilor parentale.  Câștigarea independenței în raport cu familia este un eșec total, adicția alimentară  consolidează și mai mult dependența de mediul familial. 

Ce altă temniță e mai întunecată decât adâncul propriului nostru suflet! Ce temnicer mai necruțător cunoaștem, decât noi înșine. (Nathaniel Hawthorne)

Deși spitalizările și separarea de mediul familial sunt condamnate, în prezent, mulți terapeuți recomandă separarea de mamă pe perioada tratamentului, în spitale observându-se o exacerbare comportamentală a fiicei după vizita mamei. Separarea fizică nu înseamnă ruperea legăturilor de dependență, aici intervine psihoterapia care le poate ajuta pe tinere să smulgă din mintea și inima lor legăturile cu figurile parentale. Părinților le este recomandat deasemenea să urmeze o terapie fie  pentru a le oferii susținerea psihologică, fie pentru a învăța noi moduri de relaționare familială.  În lipsa ajutorului de specialitate există riscul ca acest eșec al independenței să le împingă până la moarte. 

Nimeni nu e liber dacă este sclavul corpului. (Seneca)

Foto: Diana Cretu | Photography

Frica este cel mai înalt zid de apărare.

Frica este un mecanism de supraviețuire ce se activează inconștient pentru a ne proteja de pericolele viitoare, este definită ca stare de neliniște provocată de un pericol real sau imaginar. La fel ca și furia , frica dispune de multă energie necesară organismului să supraviețuiască, dacă furia este pentru rezolvarea problemelor de aici și acum, frica ne ajută să ne ținem departe de probleme ce ne pun viața în pericol. Frica poate fi autentică sau parazită, în cazul nevrozelor fobice întâlnim „falsa frică”, numită așa deoarece este excesiv disproporționată în raport cu obiectul sau situația și de cele mai multe ori nejustificată. Frica este direct legată de posibilitate de a pierde obiectul de atașament, ea se poate manifesta extern prin diferitele fobii ce maschează frica autentica sau intern prin anxietate și conflicte nerezolvate. Energia consumată intern dă naștere la stări de anxietate, stres sau neliniște care ne țin blocați în același tipar de comportament. Teoretic numirea fricilor ar diminua conflictul inter astfel ca energia consumată în gânduri obsesionale și comportamente repetitive ar putea fi canalizată spre exterior, spre rezolvarea problemelor.

Pentru a scrie acest articol am cautat să intru în contact cu frica mea, mărturisesc că a fost greu. Exercițiul pe care l-am făcut a fost să îmi aduc aminte de momente din viață când mi-a fost frică (începi cu cele mai recente și te apropi încet de copilărie). Clar, nu îmi e frica de nimic 🙂  și totuși din aproape în aproape am reușit să accesez acele momente din viață în care frica mea a fost deghizată în furie și în bucurie. Da, îmi este frică, dar în fața frici am adoptat strategii de viață care i-au fost utile copilului pentru a supraviețuii. Am descoperit că a „fi furios” îmi aducea mai multe „rezultate” , mama era mai atentă cu mine și primeam recunoaștere din partea ei, dacă eram agresivă ca tata, căci acesta era limbajul pe care ea îl cunoștea. În fața amenințărilor cu bătaia, eu râdeam, cine ar fi bătut un copil care râde și se bucură de viață, mama sigur s-a simțit descurajată, așa că am învățat să râd sau să fiu agresivă atunci când îmi e frică. În fiecare familie există o plajă de sentimente permise, acceptate sau încurajate și multe altele marginalizate, copilul învață de mic, inconștient, cum să folosească aceste sentimente pentru aș satisface nevoile în cadrul familiei.

„Şi râd de teama mea, cum am râs întotdeauna când mi-a fost frică.”( O.Paler)

Cea mai mare frică a omului este frica de moarte, ce are  un caracter existențial, individul se leagă de viață, de existență, temându-se de tot ce ar putea să i-o răpească . În lagărele de concentrare numărul gardienilor era infim în comparație cu prizonieri și cu toate astea frica de moarte îi ținea acolo, erau intimidați, umiliți și depersonalizații, singurul lor gând era să supraviețuiască, să îndeplinească sarcinile zilnice, în speranța că vor trăi încă o zi.

Yalom în „Privind soarele în față” tratează subiectul morții,  frica de moarte și anxietatea privind efemeritatea noastră. „Orice s-ar spune, moartea chiar doare. Doare tot timpul; este mereu cu noi, scormonind undeva în interior, fâlfâind ușor, abia auzită, undeva sub membrana conștientului. Ascunsă și deghizată, curgând într-o varietate de simptome, este izvorul multora dintre grijile, tensiunile și conflictele noastre.” Dramele, tragediile trăite sunt revelatoare, ele accelerează  reflecția asupra Sinelui. Este un mod de a diferenția între ce este important, util și prețios în viata ta.

A doua mare frică este frica de Dumnezeu, înțeles ca relație, frica de a nu fi despărțit de Dumnezeu. Winnicott folosește termenul de  „ relaționarea  Eului”, și mi se pare foarte potrivit, termenul definește „relația dintre două persoane, dintre care una este într-un grad oarecare singură.” Cea de-a doua persoana în relație poate fi absentă, ca în cazul lui Dumnezeu, dar el ne conferă capacitatea de a fi în relație, de a fi singuri în prezența Lui. Pare un paradox dar acest fel de „a fi singur” îi conferă individului, capacitatea de aș dezvolta Eul. Autorul vorbește despre Eul imatur al copilului care se maturizează în relație cu mama, reușind să fie singur în prezența mamei. Acest mediu susținător va fi introiectat în personalitatea individului care va reuși sa fie singur, având conștiința ca există Cineva prezent, Cineva care este inconștient introiectul mamei.

„De frica singurătății ne evităm până și pe noi înșine!” 

Învață să îți asculți frica, să o înțelegi și să o folosești în favoarea ta, ea te avertizează că ceva din viitor poate fi periculos pentru tine, siguranța sau confortul tău. Ea produce energia necesară pentru a te salva, pentru a te ajuta să rezolvi problemele apărute, nu face din frica ta zid de apărare, împrietenește-te cu ea și te va ajuta să nu greșești în viață.

„Furia este starea de moment a neputinței tale”

Dintre toate sentimentele autentice, furia este cea mai esențială organismului, pentru a supraviețuii în aici și acum, pentru a descoperii problemele trecutului și ne oferă energia necesară pentru a rezolva probleme viitoare. Deși sentimentele au fost reabilitate, furia continuă să fie privită negativ. Ne deranjează furia celorlalți și ezităm să o exteriorizăm pe a noastră. Cu toate astea furia poate fi înțeleasă și putem învăța să ne manifestăm furia. Dacă ținem cont de nevoile noastre putem identifica sursa furiei și construii un echilibru între satisfacerea nevoilor și manifestarea furiei; interiorizarea sau sublimarea ei nu sunt cele mai bune metode căci mai devreme sau mai târziu va duce la o explozie de agresivitate. Dacă furia este modul de a obține ceva în detrimentul altei persoane, agresivitatea este un mod de a masca frica.

Dar ce este furia?

Furia este definită ca stare de iritare puternică în care se pierde stăpânirea de sine. În mitologia romană Furia era zeița răzbunării și juca un ro important în pedepsirea celor ajunși în infern. În mitologia greacă era zeița tutelară a hoților. Putem spune ca Furia este o hoață, îți  fură capacitatea de a judeca drept, de a păstra legătura cu tine și te pedepsește pentru dorințele conștiente refulate. În fiziologie, furia este definită ca o emoție a cărei efecte fizice includ creșterea frecvenței cardiace, a tensiunii arteriale și a nivelului de adrenalină și noradrenalină; este momentul când o persoană alege conștient să acționeze împotriva unui pericol venit din exterior. Expresia exterioară a furie este atât de vizibilă încât ne este mai ușor, într-o mulțime de oameni, să detectăm o persoană furioasă decât una fericită. În psihologie furia este considerată un afect, de scurtă durată, cu manifestare imediata, de tipul unei reacții la un stimul extern sau intern. Furia este legată fie de frustrarea unei dorințe sau nevoi, fie de trăirea subiectivă a unei nedreptăți; este semnalul că individul se simte într-o situație de neputință sau de insatisfacție.

Astfel, furia poate devenii un instrument terapeutic, prin conștientizarea factorilor subiectivi care ne declanșează furia, și ne poate ajuta să ne identificăm zonele vulnerabile. Acest exercițiu se poate face prin introspecție sau în cadrul unei terapii.

„Oricine poate deveni furios – e simplu. Dar să te înfurii pe cine trebuie, când trebuie, pentru ceea ce trebuie – nu este deloc ușor” (Aristotel)

Să îți exprimi furia înseamnă să pui capăt abuzurilor, a cărui victimă te consideri; asta nu înseamnă să devii agresiv față de ceilalți, să lansezi injurii sau să lovești alte persoane ci să îți exprimi sentimentele și nemulțumirea ta într-un mod prin care să fi luat în considerare de interlocutorul tău. Nu uita, agresivitatea naște agresivitate! Calmează-ți emoțiile, clarifică-ți ideile și vezi dacă furia ta este modul cel mai bun de a depăși acel moment, dacă ai nevoie de mai multe explicații sau dacă te poți face mai bine înțeles. Explică prin exemple concrete comportamentul care nu ți-a plăcut, exprimă-ți emoțiile, sentimentele și așteptările, identifică nevoile tale și motivația ce sta în spatele lor. Este important să îți exprimi nevoile fără să îi desconsideri pe ceilalți și fără să le ignori nevoile, toți suntem Ok și toți suntem egali. Nu uita scopul tău este să restabilești echilibrul, starea de homeostazie.

Alfred Dumitrescu spunea că „Furia este un simptom, un semnal al unei disfuncții în relația dintre individ și mediu sau dintre diferitele trăiri ale individului.” Este de dorit să identificăm cauzele nu doar să tratăm simptomul, baza simptomului este o dorință nerealizată. Se poate spune că ne iubim simptomul, întrucât sunt dorințele noastre satisfăcute, deși într-un mod deghizat. Furia este o eliberare plăcută a frustrării. Reacția de furie este firească, atunci când cineva se simte deposedat de putere, prin furie este modul de a reintra în posesia ei.

Furia este îndreptată întotdeauna către cineva, dacă acel cineva refuză conflictul, nu este disponibil, atunci furia se îndreaptă asupra sinelui, asupra corpului. În cazul tulburărilor de comportament alimentar, furia apare ca expresie a neajutorării și non-valorizării. În multe cazuri părinții suprimă furia și comportamentele agresive ale copiilor, fiind etichetate ca obrăznicie. Copiii nu au voie să protesteze, să își exprime furia, agresivitatea, să nu fie de acord cu părinții. În urma criticilor și reproșurilor făcute de părinți se nasc complexele de inferioritate, inadecvare familială și socială, lăcomia și compulsia asupra lucrurilor sau alimentației, dorința de a ieși în evidență doar pentru că atunci când ai fost mic părinții nu te-au apreciat pozitiv, orientarea spre beneficiul imediat sau dependențe.

Antidotul este iubirea manifestată prin respect, toleranță și explorarea nevoilor personale spre conștientizare și exprimarea sentimentelor autentice. Iubirea înseamnă înțelegerea și acceptarea  necondiționată a celuilalt în realitatea lui. Salvarea din haosul emoțional este strict individuală, psihoterapeutul este doar un om. Care, dacă și-a încheiat procesul de dezvoltare, este Ok cu el și se acceptă așa cum este cu bune și rele.

Când nu mai putem schimba o situație – suntem provocați să ne schimbă pe noi înșine