Un minut de istorie în TCA

Multe dintre sintomele care astăzi definesc TCA au fost descrise încă din antichitate, referințe despre anorexie întâlnim în scrierile lui Hipocrate, el afirmă că  „ un regim strict în urma unei reflexi excesive este periculos și poate duce la o boală cronică” iar despre mâncatul copulsiv și bulimie în Talmud scrie: „îndepărteză-ți mâna de la mâncarea care îți va face plăcere” iar pentru „lecuire” se recomandă o „vărsătură”. Galeano a scris despre „kinos orexia”, foamea canină, ca descendentă directă a bulimiei și a fost definită ca o stare a sinelui anormală, termenul a aparut în dicționarele medicale ca o curiozitate până în secolul XIX. Despre romani se știe că organizau banchete la care mâncarea era regina festivităților și despre obiceiul lor de a vomita și a continua să manânce.

Primul caz de anorexie a fost descris în scolul XIV, era vorba de o prințesă numită Sfânta Wilgenfortis, care a refuzat să mai manânce și s-a rugat la Dumnezeu să îi ia frumusețea ca să nu mai fie curtată de bărbați. Prințesa Sisi , Lady Di și Victoria de Suedia sunt doar câteva dintre cele care au recunoscut că s-au luptat cu această tulburare.

În secolul XVIII se înființează un ordin de călugărițe numit „ Sfintele Ascete”.Postul ascetic reprezintă abținerea de la anumite mâncăruri, băuturi și reducerea substanțială a regimului alimentar în vederea eliberării de sub stăpânirea poftelor trupului, ele țineau posturi lungi cu rugăciune săptămâni la rând. Se știe că unele dintre ele au murit de inaniție și de stop cardiac. În istoria catolică cazurile de anorexie sunt comune. Sfânta Catalina de Siena a murit după câțiva ani de post cu doar 25 de kilograme. Sfânta Teresa de Avila este prezentată în scrierile vremi cu o crenguță de masline cu care își provoca voma

În sec. XIX se stabilește modelul de femeie slabă ca succes social, ceea ce a dus la răspândirea TCA, încă de atunci pentru a părea mai slabe femeile foloseau corseturile și sunt numeroase poveștile depre leșinurile lor la petrecerile vremi. Astfel a fi slab a intrat în standardele sociale și mai târziu în modă.

Psihiatrul francez Charles Lasegne a publicat în 1873 primul articol despre „Anorexia Isterică” iar termenul de anorexie nervoasă a fost introdus un an mai târziu de catre William Gull. Lasegne scria „în unele cazuri pofta de mâncare dispare în altele isterica experimentează o repulsi față de alimente

În 1940  anorexia a fost considerată o tulburare de comportament iar în 1980 bulimia a fost inclusă în Manualul de Psihiatrie ca o tulburare diferită de anorexie.

Istoria ne-a arătat că tulburările de comportament alimentar au fost prezente în toate societățile umane dar abia acum s-a făcut o definire, o clasificare și o cercetare amănunțită. Se știe că TCA este produsul a diferiți factori de la tulburări emoționale la tulburări de personalitate. Dar pe masură ce știința avansează se descoperă și cauzele biolgice și genetice ce stau la baza  acestui tip de comportament. Nu excludem nici factorul social, trăim azi într-o societate bazată pe consum, cu o ofertă de produse alimentare modificate genetic și procesate și o obsesie pentru aspectul fizic.

Anorexia apare la televizor doar când este vorba de persoane faimoase și aici este cea mai mare greșală, pentru că tinerele cred că pot folosi boala pentru a atrage atenția.  Mai grav mi se pare numărul mare de  pagini, bloguri care încurajează acest tip de comportament cu promovarea regimurilor restrictive și provocări care mai de care mai bizare.

Corpul uman s-a transformat în reprezentantul cel mai de seamă al identități personale, în defavoarea valorilor sociale. Dorința de a avea un corp ideal și incapacitatea de a atinge acest ideal provoacă un conflict intrapsihic. Introiecția acestor valori se produce la o vârstă fragedă astfel că astăzi avem cazuri de anorexie diagnosticate la 11 ani, după minim 2 ani de luptă cu boala. Aploarea care se oferă în societatea actuală asupra corpului a dat naștere la tulburări noi de comportament care nu sunt recunoscute oficial dar pe care le vom aborda în articole viitoare. Urmărește-ne pentru a afla mai multe despre acest subiect.

Depresia și tulburările de comportament alimentar

De curând am fost la un curs despre „Depresie” susținut de Dr Mark Widdowson, în care am descoperit că atât depresia cât și  tulburările de comportament alimentar (T.C.A.) au elemente comune și interferează cu capacitatea persoanei de a munci, de a merge la școală, de a socializa și de a fi în relație. Caracteristicile principale mi-au atras atenţia:

  • stări depresive în majoritatea zilelor, sentimentul de tristețe, de gol, de vid interior;
  • pierderea interesului în activitățile cotidiene;
  • fluctuaţia greutăţi cu mai mult de 5% într-o lună, ori scăderea sau creșterea apetitului aproape în fiecare zi;
  • insomnie sau hipersomnie;
  • agitaţie sau lentoare în mișcările corporale:
  • sentimente de culpabilitate;
  • ideei suicidale.

Aproape 50% dintre persoanele cu T.C.A. îndeplinesc criteriile pentru depresie. Un studiu făcut în 2004 a demonstrat că două treimi dintre pacienții diagnosticați cu T.C.A. suferă de depresie și că circa 42% au dezvoltat o tulburare de anxietate în copilărie, înainte de a dezvolta T.C.A.

Obiectivele din procesul depresogen sunt valabile și în cazul T.C.A .

  • Principala țintă este reglarea afectivă.
  • Urmată de tolerarea anxietăţi. Aici Mark ne-a zis un lucu important : „Anxietatea este prietenul tau!”. Anxietatea este un răspuns emoțional la un pericol real sau imaginar din viitor. Persoanele anxioase își spun povești imaginare despre ce s-ar putea întâmpla. Anxietatea este comparată cu săritul de la înălțime în care cei curajoși sar fără să se gândească, cei fricoși nici măcar nu se urcă pe trambulină iar cei anxioși merg până la capătul trambulinei, se uită și își spun povești de groază despre ce s-ar putea întâmpla, ei fac acest drum de mai multe ori.
  • Un alt proces important este focusarea pe negativ. În cazul persoanelor cu T.C.A. singurele strock-uri pe care le primesc sunt pentru pierderea în greutate, corpul perfect, alimentația sănătoasă (vezi articolul despre Ortorexia) pe care o au și astfel își întăresc Convingerile Scenariale. Focusarea pe negativ apare și în cazul Amintirilor Confirmatoare, rememorând doar aspectele negative ale vieții lor. Un exercițiu util din A.T. ( Analiza Tranzacțională) mi se pare repovestirea unui eveniment, a unei zile  dintr-o pozitie optimistă/pozitivă.
  • Ruminațiile, reprezintă un proces cognitiv ce constă în repetarea de manieră obsesivă a gândurilor. Persoanele care fac asta se antrenează într-un comportament pasiv care nu îi ajută să rezolve problema, doar să își întărească Credințele Scenariale
  • Auto-critica, reprezintă un dialog intern între Parinte și Copil, ea este asociată cu perfecționismul, sentimentul de vinovăție și desconsiderări despre sine: „Nu sunt suficient de bun!”, „Nu sunt important!”, „Nu am putere!”; desconsiderări despre ceilalți: „Ei sunt mai buni decât mine și mă vor respinge!”, „Ei sunt egoiști și imorali!”; desconsiderări despre lume: „Viața este grea!”, ”Viața nu are sens!”,„Viața nu merită trăită!”. Mentinerea sentimentului de vinovăție duce la o imagine negativă a sinelui ce poate fi menținută mult timp după încheierea tratamentului; 60% dintre cazuri ajung la recidivă. Aceste sentimente racket întăresc poziția de viață „Eu nu sunt Ok, Tu ești Ok”.
  • Retragerea socială poate exagera și menține patologia, de aceea este recomandat ca persoana să participe la întălniri de grup și să aibă o viaţă socială cât mai activă.

În ceea ce privește tratamentul, pentru ambele tulburări este necesară terapia cognitiv-comportamentală care se bazează pe identificarea, înțelegerea și modificarea tiparelor de comportament. Cele două tulburări pot fi tratate în același timp, dar vindecarea uneia nu implică și vindecarea celeilalte. Important este ruperea cercului vicios în care subiectul se află. Cercul vicios pornește de la Depresie, trecem prin desconsiderări față de propria persoană, pe care le alinăm de cele mai mult ori cu ciocolată sau alimente de tipul „confort food”, după care ne simțim vinovați pentru cât am mâncat și încep ruminațiile de genul: „Uită-te la tine, ești o grasă!”, „Nimeni nu te iubește!” și auto-critica, care duc înapoi spre stări depresive; închizând cercul.

Persoanele reacţionează la situaţiile de stres cu depresie, furie, tristeţe, pierderea stimei de sine şi sentimente de neputinţă. Pentru a opri cercul este nevoie să lucrezi cu un contract pentru a înlătura acţiunile auto-distructive. Astfel timp de 72 de ore nu vei face nimic care să întărească cercul vicios. Nu te vei desconsidera, îţi vei oferi mângâieri în loc de alimente de confort, îţi vei oferi strock-uri pozitive pentru creativitate în cazul ruminaţiilor, vei elimina Părintele Critic şi te vei bucur de starea de bine.


Jocurile Psihologice în Mass-media sau cum să scapi de celulită eliminând Părintele Critic

Fiecare dintre noi concepem în copilărie o poveste a propriei noastre vieți; o poveste inconștientă dupa care ne ghidăm viața și relațiile; care ne permite să jucăm diferite Jocuri Scenariale. Alți oameni sau împrejurări pot exercita presiuni asupra noastră, dar nu ne pot determina să simțim sau să ne comportăm într-un anumit mod. Noi suntem singurii răspunzători de propriile noastre sentimente. Dacă unele din deciziile luate în copilărie produc rezultate neplăcute, ca adult poți schimba deciziile scenariale prin introspecție și conștientizarea vechilor tipare de comportament.

Un joc frecvent pe care mass-media îl promovează este „Lovește-mă!”, un joc autodistructiv și chinuitor. Este jucat atât de femei care cred despre ele că nu se încadrează în tiparele din reviste cât și de bărbații care își doresc un corp perfect (vezi articolul despre Bigorexie). Autocritica se reflectă nu numai în evaluări ci și în acte „curajoase” de înfometare și exerciții fizice în exces. Mass-media și revistele de specialitate susțin acest joc pentru beneficiile financiare.

Jocul se desfășoară astfel:

  • Pasul 1. Mesajul direct, la nivel social: „ Crema X favorizează o piele mai fină și mai catifelată!”. Mesajul pare de la Adult la Adult, mesajul inițial sau momeala implică o desconsiderare față de ceilalți.
  • Pasul 2. Mesajul secret, la nivel psihologic: „Pielea ta nu este destul de fină și catifelată!”. Mesajul vine de la Părintele Critic, către Copilul Adaptat
  • Pasul 3. Reacția la mesajul secret: „Am nevoie de cremă!”. Aici cea care desconsideră ești tu și poți opri jocul în momentul când depistezi desconsiderarea.
  • Pasul 4. Beneficiul negativ, sentimente neplăcute: „Nu sunt perfecta!”. Acestea au rolul de a confirma poziția de viță „Eu nu sunt OK, Tu ești OK

Exista numeroase femei ce luptă cu neînfricatul țesut adipos ce trebuie eliminat; când singurul care trebuie eliminat este excesul de Parinte Critic.

Personalitațile evitante sunt consumatori ai acestui joc, ei încep prin a se „lovi” singuri, apoi îi încurajează pe alți să îi desconsidere. Vârful trăirilor de ură și plata finală a acestui joc este suicidul, care este pentru uni o promisiune de eliberare a suferinței intense, iar pentru alții o formă de răzbunare pentru ce au trăit.

Jucătorii folosesc jocul pentru a îndeplini un Scenariu de Viață ce are la origine injuncția „Nu exista!”, primită de la figurile parentale în primi ani de viață. Dar de la părinți primim și permisuni.

Pare greu de crezut dar permisunile parentale fac o fată frumoasă, anatomia face o femeie drăguță, fotogenică, cu trăsături fine. Când unei fete/copile i se permite să fie frumoasă, ea devine frumoasă. Un partener poate anula constrângerea parentală și îi permite celuilalt să fie frumos, devenind frumos. De cîte ori nu ai auzit:

„Arăți excelent de când sunteți împreună!”

Permisiunile au un efect terapeutic și pot fi autoinduse. Trebuie doar să rupi etichetele vechi de urât, gras, slab, și să îți atribui altele noi de tipul: îmi place zâmbetul meu, îmi plac ochii mei, îmi place părul meu și da, sunt frumoasă! Este necesar să treci din poziția de viță „Eu nu sunt OK, Tu ești OK”, poziție de nesiguranță, în poziția de acceptare Eu și Tu suntem OK, chiar dacă nu ești de acord cu comportamentul meu rămânem la același nivel ca oameni. Atenție însă dacă începi să ai sentimente neplăcute atunci când îți dai mesaje pozitive, este un auto-semnal și ar trebui să cauți ajutor de specialitate.

Jocurile Psihologice reprezintă o sursă infinită de strocke-uri, pierderea lor înseamnă o amenințare la adresa supraviețuirii. De aceea recomandăm ca această tranziție să se facă în cadrul unui grup de suport sau grup de dezvoltare personală ce poate ajuta în această schimbare de sine. Când reușești să faci trecerea de la  auto-hărțuire la grija față de sine, vei învăța să te bucuri, îți vei recăpăta încrederea în tine și vei ajunge în poziția „Eu sunt OK, Tu ești Ok”

Dependența este destinul nostru

Etimologic adicția vine din latinescul ”addictus„ care se referă la un obicei vechi prin care un individ era dat în sclavie, era atribuit altei persoane. O astfel de persoană nu avea putere de decizie, la fel ca în Mitul lui Addictus, când stapânul lui l-a eliberat el a continuat să poarte lanțurile pentru că erau parte din identitatea lui. Termenul francez de ”addiction„ face referire directă la ”toxicomanie„, la dorința individului de aș face rău. Astăzi adicția este înțeleasă ca dependență, dar dacă am combina cei doi termeni cred că am obține o definiție mult mai corectă a adicției ca.

”Sclavul unei singure soluții pentru a scapa de durerea mentală„

Individul este sclavul obiectului sau (fie alimente, alcool, sau celelalte dependențe). Obiectul adicției este investit cu calități benefice, chiar dragoste, este definit ca obiect al plăcerii care este folosit  pentru a  atenua stările afective percepute altfel ca intolerabile. La inceput adicția oferă chiar un sens vietii.

Când conflictul intern sau extern depășește capacitatea noastră de rezolvare a problemelor, cu toți avem tendința să mâncăm, să bem, să fumăm mai mult decât de obicei, în căutarea unei stări de confort provizorie. Aceast comportament nu devine o problemă decât atunci când devine singura soluție de rezolvare a conflictului. O frază care mi-a atras atenția la o prietenă a fost:

” Uneori nici nu știu dacă sunt tristă sau furioasă, atunci când mănânc„

M-am gândit imediat la sentimentele secundare (racket) și la alexitime, incapacitatea de a recunoaște și manifesta sentimentele. Am rugat-o să facă un exercițiu care nu de mult mă ajutase să înțeleg cum se trăiau la mine în casă sentimentele primare (teama, furia, tristeța și bucuria) și am înțeles atunci că decâte ori manifesta furie sau tristețe în copilărie, mama ei îi oferea un bicuite spre alinare. Astfel că sentimenul secundar de foame acoperea un sentiment primar ce nu îi era permis în copilărie.

Așa că mă întreb este cumva scopul comportamentului adictiv, debarasarea de sentimente? Invățăm acest comportament în intenția de a face suportabile dificultățile vieții? Este acesta modul de a vindeca o rană narcisică?

Chiar dacă persoana dependentă se poate simți sclava obiectului ei, scopul este de aș oferi o stare de bine și poate fi percepută ca ceea ce îi dă sens vieții. Cred că primul obiectiv în tratarea dependenței este debarasarea de sentimentele secundare (ca culpabilitate, anxietate, suferință, rușine și chiar sentimenul de plăcere) care sunt trăite inconștient în locul sentimentelor primare ce au fost interzise.

Puterea adicției crește cu fiecare Amintire Confirmatoare, ea fiind un răspuns la o suferință pshică din trecut. O soluție magică găsită de copil pentru a se proteja. Astfel că obiectivele ar trebui să fie mai mult de natură psihologică, de ai oferii o modalitate de a face față absenței sau durerii mentale pentru a-și alina lipsa permisiunilor din prima parte a copilăriei.

Cum niciun element sau obiect aparținând lumii reale nu poate repara neajunsurile lumii intrapsihice, comportamentul adictiv capătă inevitabil o dimensiune compulsivă. Substitutele adictive vor fi întodeauna acolo pentru a compensa funcțiile materne absente și mesajul scenarial devine:

” Nu mă veți mai putea abandona pentru că acum eu va controlez„

Dependența este un element intrinsec al condiției umane. Începem prin dependența de universul matern, continuăm să fim prinși de o serie de dependențe afective, sociale, financiare și suntem cu toții dependenți de standardele socio-culturale ale cadrului nostru de referință

”Dependența este destinul nostru, ca și lupta neîntreruptă și inumană pe care o ducem înpotriva ei, pentru a încerca să scăpăm„